ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5290/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 09 noiembrie 2009, înregistrată la Tribunalul Ialomița sub nr. 3964/98/2009, reclamanta G.E.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună acordarea de despăgubiri civile în sumă de 100.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă, urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin strămutare din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieț, sat Fundata, județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 -27 iulie 1955. In motivare, reclamanta a arătat că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind domiciliul obligatoriu, a suferit împreună cu întreaga familie prin neajunsurile create legat de locuință și confort, asistență sanitară, hrană și posibilități de a-și câștiga existența, pe lângă măsurile de supraveghere permanentă din partea organelor securității statului, ale miliției.

In baza Decretului-lege nr. 118/1990 reclamanta a obținut Hotărârea nr. 413 din 08 noiembrie 1990, prin care i s-a stabilit o indemnizație lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu. Prin sentința civilă nr. 1815F din 24 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă. În motivarea sentinței s-a reținut că, în conformitate cu adresa nr. 76605 din 22 martie 1991 eliberată de Ministerul de Interne - Direcția Secretariat petenta G.(V.)E., a fost dislocată din zona frontierei de vest la data de 18 iunie 1951 în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Fundata, județul Ialomița.

Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 s-au ridicat restricțiile domiciliare. Rezultă deci, că măsura luată împotriva petentei constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Tribunalul precizează că potrivit art. 5 din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, fie ,,a" : obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (s.n.).

La stabilirea cuantumul despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, fie ,,b": acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, fie ,,c": repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5. Tribunalul a reținut că în cauză, petenta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral. Împotriva soluției tribunalului, a declarat apel reclamanta G.E. criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, după ce se face istoricul cauzei, se susține că instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea reclamantei, deoarece a făcut o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că a limitat aplicabilitatea acestui text numai la cei care au suferit condamnări, însă art. 5 alin. (1) lit. a) se referă în mod evident la prejudiciul moral suferit de cei persecutați din punct de vedere politic, categorie de persoane în care intră nu numai cei condamnați, dar și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Apelanta reiterează faptul că legiuitorul a adoptat și alte reglementări pentru obținerea de despăgubiri materiale (și nu morale) prin adoptarea Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Singurul act normativ prin care s-au adoptat măsuri reparatorii cu caracter moral este Decretul-lege nr. 118/1990 și actuala Lege nr. 221/2009. În opinia apelantei, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia „prezenta lege se aplică și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă potrivit O.U.G.

nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4 precum și persoanelor condamnate...". De asemenea, apelanta consideră că împotriva sa s-a luat măsura administrativă abuzivă cu caracter politic, strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu prin decizia nr. 200/1951 a MAI, măsură enumerată la art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și că legiuitorul a reglementat o normă obligatorie prevăzută în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza II, conform cu care, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-l ege nr. 118/1990.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a arătat că din înscrisurile depuse de apelanta reclamantă reiese că aceasta nu a fost condamnată ci a fost supusă numai unei măsuri administrative cu caracter politic, art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 făcând distincție între cele două noțiuni de condamnare cu caracter politic. Se menționează că potrivit alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv O.U.G. nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și c). În final, intimatul susține că apelanta reclamantă nu a produs dovezi că nu ar fi beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv O.U.G.

nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare. Dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul Secției a VI II-a de Contencios Administrativ și fiscal de la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care prin încheierea din data de 27 mai 2010, a înaintat dosarul Secției a IV-a civilă de la aceeași instanță. Î n apel nu au fost administrate probe noi. Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel Curtea a reținut următoarele: Apelanta reclamantă a fost victima măsurii cu caracter politic prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Deși formularea art. 5 alin. (1), lit. a), pct. 1, din legea modificată și completată, nu este la adăpost de critici din punctul de vedere al tehnicii legislative, Curtea a considerat că interpretarea instanței de apel este greșită, deoarece are la bază doar conținutul literei a, omițând a se raporta și la conținutul punctului 1 în care se încadrează reclamanta.

În actuala sa formă, art. 5 dispune că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:- 1) 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;- 2) 5.000 de Euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; - 3) 2.500 de Euro pentru descendenții de gradul al II-lea". Se observă că inserarea la pct. 1 al art. 5 a sintagmei „sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", vine aparent în contradicție cu conținutul dispoziției de la lit. a), deși atât pct. 1, cât și celelalte două puncte, ar trebui să se circumscrie limitelor de la lit. a) pe care le detaliază în concret.

În opinia Curții, textul de lege menționat, autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 și 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare și nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin măsuri administrative cu caracter politic.

Persoanelor ce se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 legiuitorul le dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât prin condamnările cu caracter politic cât și prin măsuri administrative cu caracter politic (este vorba doar de persoana care a fost victima acestora și nu de persoanele prevăzute la pct. 2 și pct. 3). Altfel spus, dacă reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/soția, descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pseudo interpretarea de genul „din eroare legiuitorul a prevăzut expres, doar la punctul 1, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic" nu poate fi acceptată deoarece are ca rezultat substituirea voinței legiuitorului cu voința judecătorului. Nu se poate interpreta un text de lege în sensul în care acesta nu produce nici un efect și nici în sensul în care ar produce efecte contrare înțelesului clar și lămurit al acestuia.

Corecta interpretare a textului art. 5 iese în evidență dacă se realizează o lectură independentă a textului de la lit. a) pct. 1, a textului de la lit. a) pct. 2 și a textului de la lit. a pct. 3. Acest procedeu permite o corectă înțelegere a voinței legiuitorului deoarece evită capcana subordonării logice a conținutului punctelor 2 și 3, conținutului punctului 1. Atât pct. 2 cât și pct. 3 trebuie înțelese prin raportare la teza din litera a pe care o detaliază în cazuri particulare. În această grilă de lectură litera a pct. 1 din art. 5 are următorul conținut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Litera a) pct. 2 din art. 5 are următorul conținut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de Euro, pentru soțul/soția și descendenții de gradul I". La fel litera a pct. 3 din același articol are următorul conținut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 2.500 de Euro, pentru descendenții de gradul al II-lea". Trebuie precizat că interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 5, era valabilă anterior modificării și completării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010. De asemenea trebuie precizat că deși hotărârea primei instanțe a fost pronunțată anterior modificării și completării Legii nr. 221/2009, Curtea a aplicat dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, în virtutea art. II din aceasta conform căruia „dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență". Atâta timp cât apelanta reclamantă are calitatea de persoană care a suferit un prejudiciu moral, întrucât a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a reținut că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1, în senul că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral până la limita maximă de10000 Euro.

La stabilire cuantumului concret al despăgubirilor, Curtea ținând seama de dispozițiile art. 5 alin. (1) 1 , a avut în vedere următoarele: apelanta reclamantă, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 a obținut Hotărârea nr. 413 din 08 noiembrie 1990, prin care i s-a stabilit o indemnizație lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu; măsura strămutării a avut o durată de 4 ani o lună și 9 zile; prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă este de principiu mai mic decât cel suferit printr-o condamnare cu caracter politic. Față de cele arătate Curtea a apreciat că, prin acordarea sumei de 6000 Euro în echivalent lei la data plății se asigură despăgubirea reclamantei în limitele și cu respectarea voinței legiuitorului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 607A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta G.E. împotriva sentinței 1815F din 24 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A schimbat în tot sentința, în sensul că, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro în echivalent lei la data plății către reclamantă cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și criticată pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. arătând că, deși Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, trebuie avute în vedere condițiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie angajată. S-a arătat că, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea împotriva sa a unor măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile în care în practica instanței s-a statuat că persoana care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic nu poate primi decât despăgubirile prev. de art. 5 lit. b) din lege și că despăgubirile pentru art. 5 lit. a) și c) sunt condiționate de existența unei condamnări cu caracter politic.

Critica se referă și la greșita cuantificare a despăgubirilor acordate, pe care le apreciază în total dezacord cu situația reală. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului declarat de pârât, Înalta Curte constată următoarele: În cauză, sub aspectul îndreptățirii reclamantei de a primi daune morale, contrar susținerilor din recursul pârâtului, se constată că legitimarea acestora este dată chiar de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care, circumstanțiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, dar și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Reclamanta s-a dovedit îndreptățită la măsurile reparatorii, prevăzute de Legea nr. 221/2009. Atâta timp cât reclamanta are calitate de persoană care a suferit un prejudiciu moral, întrucât a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, corect a reținut instanța de apel că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1, în sensul că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, astfel încât, este nefondată critica pârâtului, conform căreia i s-au acordat s-ar acorda daune morale și acțiunea ar trebui să fie respinsă. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, considerate prea mari de către pârât, critica este lipsită de fundament juridic, deoarece instanța a avut în vedere scopul acestor dezdăunări și cerința caracterului lor echitabil.

Prin hotărârea recurată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, avându-se în vedere faptul că reclamanta a beneficiat, în baza Decretului Lege nr. 118/1990, de hotărâre prin care i s-a stabilit o indemnizație lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu, că măsura administrativă aplicată a creat reclamantei un prejudiciu moral care, de regulă, este mai mic decât cel suferit printr-o condamnare cu caracter politic și că prejudiciul acordat a avut în vedere limite rezonabile pentru dezdăunare. Trebuie avut în vedere că, sub aspectul cuantificării daunelor morale, operațiunea pentru stabilirea lor a urmărit să asigure o reparare integrală a prejudiciului produs, întrucât acesta este principiul de drept pe care trebuie să se fundamenteze orice răspundere delictuală.

Scopul acordării daunelor morale nu trebuie să constea în asigurarea unei restituiri ori a repunerii în situația anterioară a părții care solicită daunele morale, ci doar să realizeze satisfacția morală pentru suferințele morale pricinuite. O asemenea comensurare a prejudiciului moral , aptă să asigure o reparare integrală, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită vizând atribute esențiale ale personalității umane (libertatea, viața, demnitatea), nu se poate pune problema ca, o dată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani. În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentat în primul rând, de asigurarea unei satisfacții morale, iar nu a uneia patrimoniale.

De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu poate constitui un temei al îmbogățirii întrucât, în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii reprezintă în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității celui care a suportat măsura.

Sub acest aspect trebuie reținut că despăgubirea morală acordată este în concordanță cu criteriile analizate mai sus, nu a fost contestată de către reclamantă și urmează să fie menținută, criticile formulate fiind nefondate. Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsite neîntemeiate criticile formulate de pârât, urmează ca recursul să fie respins, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița împotriva deciziei nr. 607A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.