ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3044/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3044/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 13 octombrie 2009

reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200.000

Euro daune morale pentru măsura abuzivă luată împotriva sa prin dislocarea din

zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna

Perieți, sat Fundata, jud. Ialomița în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955,

măsură luată prin Decizia MAI nr. 200/1951.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Ialomița, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1853F din 8

decembrie 2009

a respins

ca nefondată cererea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă în

perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, prin decizia MAI nr. 200/1951, se circumscrie

ipotezei

prevăzute de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009 dar că, potrivit dispoz. art. 5

din Legea nr.

221/2009, despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor cu caracter

politic suferite în perioada de referință a legii.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta F.A. arătând că soluția este nelegală întrucât instanța de fond

a făcut o interpretare restrictivă a art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoz.

textului legal incluzând și situația persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Totodată sunt îndreptățite la

despăgubiri și persoanele care au beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, prin decizia civilă nr. 213/A din 25 februarie

2011,

în

majoritate, a admis apelul reclamantei, a schimbat

în tot sentința apelată, a admis

acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 5000 Euro,

echivalent în lei la cursul BNR la data plății efective, reprezentând daune

morale și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, în esență, a reținut că dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 dar că

această decizie nu își

produce efecte în

cauză, întrucât la data publicării sale în M.Of.

fusese deja pronunțată

de prima instanță o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanță câștigat

și dreptul la un proces echitabil.

Curtea, considerând că dă eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a acordat reclamantei

suma de 5000 Euro daune morale, făcând vorbire și de faptul că reclamanta a

beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul

dispoz. art. 304

pct.

7 și 9 C. proc. civ.

A arătat că motivarea instanței de

apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curții Constituționale

produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice declarate

neconstituționale, acțiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic.

Pârâtul a susținut că întrucât la data

soluționării apelului nu mai exista cadru legal pentru acordarea despăgubirilor

morale în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1) nici pentru

condamnări politice nici pentru

măsuri

administrative cu caracter politic, Curtea de Apel trebuia să constate

că

pretențiile reclamantei nu pot fi primite.

La termenul de

dezbateri din data de 4 mai 2012 Înalta Curte a pus în

discuția părților incidența în speță a

soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr.

12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, inclusiv de

motivul de

recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă dispozițiile art. 5

alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în

baza

lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale,

în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în

M.Of. nr. 789

din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în M.Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie

pentru

instanțe de la data publicării deciziei în M.Of., așa încât,

în raport

de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în

M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin

decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

,

se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din

19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care la această dată era

deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la

data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.

Este de

necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă

localitate luată împotriva recurentei

i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al

legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând

aplicarea art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009].

Cu toate acestea, chiar dacă la data

promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act

neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu

constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun" susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat

eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

In acest context

al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M.Of. a

deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia

cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de

Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ.

, astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea

I

- a statuat că în situația în care judecătorul

continuă să aplice o normă de drept

inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai

este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale Europene, nu i le

legitimează".

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția ce se

impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului

pârâtului și pe

fond respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la

data publicării în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie

2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Față de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta

Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în

sensul

că va respinge apelul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Ialomița

împotriva deciziei nr. 213 A din 25 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva

sentinței civile nr. 1853 F din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Ialomița, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 mai 2012.