ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad la data de 28 august 2009, reclamanta C.R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soțului său, C.S., la o pedeapsă de 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 04 aprilie 1949-23 iulie 1953. În drept, a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 241 din 07 aprilie 2010, Tribunalul Arad a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale și 500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, că este neîntemeiată. Astfel, din hotărârea de condamnare nr. 1791/1949 a Tribunalului Militar Timișoara rezultă că numitul C.U.S., a fost condamnat (arestat la 05 aprilie 1949), făcând parte din organizația subversivă „U.”.

Acesta este fiul lui S. și A., născut la 17 octombrie 1929 în județul Arad. Pe de altă parte, din certificatul de căsătorie, încheiat la 31 iulie 1969, rezultă că numitul C.S., născut la 17 octombrie 1929 în județul Arad, s-a căsătorit cu numita B.R., urmând ca după căsătorie să poarte numele comun, acela de „C.” Din certificatul de deces rezultă că numitul C.S., a decedat la 29 iulie 2006. Cu alte cuvinte, din compararea înscrisurilor enunțate mai sus, instanța a reținut că numitul C.S. - soțul reclamantei este una și aceeași persoană cu C.U.S. - condamnat prin sentința penală nr. 1791/1949 a Tribunalului Militar Timișoara, astfel că reclamanta justifică calitatea procesuală activă - ca soție supraviețuitoare a defunctului C.S.

S-a mai reținut că prin sentința penală nr. 1791 din 15 decembrie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosar nr. 1577/1949 numitul C.S. a fost condamnat în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 și 157 C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 118/1938 la o pedeapsă de 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, reținându-se că acesta a fost recrutat în organizația subversivă a lui U., ce avea ca scop răsturnarea regimului politic al vremii. Soțul reclamantei, C.S., a fost arestat la data de 05 aprilie 1949 și pus în libertate la 03 iulie 1953, ca urmare a expirării pedepsei. Prin urmare, soțul reclamantei a executat efectiv o perioadă de 4 ani închisoare.

S-a reținut că reclamanta beneficiază în prezent, din momentul decesului soțului său, de indemnizația acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională, în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 și 157 C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 118/1938 se încadrează în dispoziția art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o condamnare cu caracter politic. Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia persoana, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Așadar, Legea nr. 221/2009 nu stabilește criterii de determinare a prejudiciului moral suferit, dar prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Întrucât pretențiile reclamantei au fost admise numai în parte (în proporție de 0,1%), instanța în baza art. 274 alin. (3) și 276 C. proc. civ., a obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta C.R. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad. Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți instanța a examinat hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, constatând că apelul reclamantei este neîntemeiat, urmând a fi respins, iar apelul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis. Reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În speță, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În critici se susține că: - față de situația creată prin apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care golește de conținut temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, instanța avea obligația de a aplica art. 21 din Constituție, care garantează accesul liber la justiție al cetățenilor, reclamanta având dreptul la un proces echitabil, fără discriminări între cetățeni potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare. În speță suntem în situația denegării de dreptate, potrivit art. 3 C. civ., fiind încălcate cerințele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 („judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”).

Au fost încălcate dispozițiile art. 21, art. 124 alin. (1), (2), art. 126 alin. (1) din Constituția României. Prin alin. (1) din art. 20 din Constituția României dispozițiile constituționale prevăd că drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri formulate în temeiul aceleiași legi, în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia în situații egale tratamentul juridic nu poate fi diferit.

Prin art. 14 din Convenție se garantează dreptul la nediscriminare și interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge, dacă discriminarea are o justificare obiectivă, urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Acest drept este garantat și de Constituția României, de Legea nr. 48/2002 și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție. Aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte este asimilabilă cu intervenția legislativului în timpul procesului, iar Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislației cu efect retroactiv.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale a fost încălcat. Bunurile, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât și creanțele cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă, voința legiuitorului român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condițiile impuse de Legea nr. 221/2009. Potrivit art. 6 și 14 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legea aplicabilă este cea de la data introducerii acțiunii. De altfel, conform art. 147 alin. (4) din Constituție „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”; - reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că invocă dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2), art. 505 alin. (1), art. 505 alin. (4) C. proc. pen.; art. 998, 999 C. civ.; art. 16, 52 alin. (3), 20, 21 din Constituție, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 2, 3, 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Legea nr. 30/1994, dar instanța de apel nu a mai analizat completările la temeiul de drept; - nu s-au analizat problemele de fond, rezultând din situația de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător; - nu s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină , respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 3 04 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc.

pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva deciziei civile nr. 851 A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.