ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad

la data de 28 august 2009, reclamanta C.R. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Arad, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în cuantum de

1.500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic a soțului său, C.S., la o pedeapsă de 4 ani închisoare corecțională și

3 ani interdicție corecțională, pentru crima de uneltire contra ordinei

sociale, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 04 aprilie 1949-23 iulie

1953.

În drept, a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 241 din 07 aprilie 2010, Tribunalul

Arad a

respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare, a admis în

parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul

în RON la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale și 500 RON cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut,

cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, că este neîntemeiată.

Astfel, din hotărârea de condamnare nr. 1791/1949 a Tribunalului

Militar Timișoara rezultă că numitul C.U.S., a fost condamnat (arestat la 05 aprilie

1949), făcând parte din organizația subversivă „U.”. Acesta este fiul lui S. și

A., născut la 17 octombrie 1929 în județul Arad. Pe de altă parte, din certificatul

de căsătorie, încheiat la 31 iulie 1969, rezultă că numitul C.S., născut la 17 octombrie

1929 în județul Arad, s-a căsătorit cu numita B.R., urmând ca după căsătorie să

poarte numele comun, acela de „C.” Din certificatul de deces rezultă că numitul

C.S., a decedat la 29 iulie 2006.

Cu alte cuvinte, din compararea înscrisurilor enunțate

mai sus, instanța a reținut că numitul C.S. - soțul reclamantei este una și aceeași

persoană cu C.U.S. - condamnat prin sentința penală nr. 1791/1949 a Tribunalului

Militar Timișoara, astfel că reclamanta justifică calitatea procesuală activă -

ca soție supraviețuitoare a defunctului C.S.

S-a mai reținut că prin sentința penală nr. 1791 din 15

decembrie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosar nr. 1577/1949

numitul C.S. a fost condamnat în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 și 157

C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 118/1938 la o pedeapsă de 4 ani închisoare

corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale, reținându-se că acesta a fost recrutat în organizația subversivă a lui

U., ce avea ca scop răsturnarea regimului politic al vremii.

Soțul reclamantei, C.S., a fost arestat la data de 05

aprilie 1949 și pus în libertate la 03 iulie 1953, ca urmare a expirării pedepsei.

Prin urmare, soțul reclamantei a executat efectiv o perioadă

de 4 ani închisoare.

S-a reținut că reclamanta beneficiază în prezent, din

momentul decesului soțului său, de indemnizația acordată în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională,

în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 și 157 C. pen., combinat cu Decretul-Lege

nr. 118/1938 se încadrează în dispoziția art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acesteia persoana, soțul sau descendenții

acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Așadar, Legea nr. 221/2009 nu stabilește criterii de determinare

a prejudiciului moral suferit, dar prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză,

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Întrucât pretențiile reclamantei au fost admise numai

în parte (în proporție de 0,1%), instanța în baza art. 274 alin. (3) și 276 C.

proc. civ., a obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta

C.R. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Arad.

Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți

instanța a examinat hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, constatând

că apelul reclamantei este neîntemeiat, urmând a fi respins, iar apelul pârâtului

este întemeiat, urmând a fi admis.

Reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece acest text legal, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în

M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă

în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul

art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În speță, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de

zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior

deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească,

pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în

apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă,

cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită

să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În critici se susține că:

- față de situația creată prin apariția Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, care golește de conținut temeiul juridic invocat

în cererea de chemare în judecată, instanța avea obligația de a aplica art. 21 din

Constituție, care garantează accesul liber la justiție al cetățenilor, reclamanta

având dreptul la un proces echitabil, fără discriminări între cetățeni potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind

sancționarea tuturor formelor de discriminare. În speță suntem în situația denegării

de dreptate, potrivit art. 3 C. civ., fiind încălcate cerințele art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004 („judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă”). Au fost încălcate dispozițiile art. 21,

art. 124 alin. (1), (2), art. 126 alin. (1) din Constituția României.

Prin alin. (1) din art. 20 din Constituția României dispozițiile

constituționale prevăd că drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate

și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele

și celelalte tratate la care România este parte.

Prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,

într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor

ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive instituie un tratament juridic

diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri formulate în temeiul aceleiași

legi, în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia în situații egale tratamentul juridic nu poate fi diferit.

Prin art. 14 din Convenție se garantează dreptul la nediscriminare

și interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția

le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge, dacă discriminarea are o justificare

obiectivă, urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Acest drept

este garantat și de Constituția României, de Legea nr. 48/2002 și art. 1 al Protocolului

nr. 12 adițional la Convenție.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces

pendinte este asimilabilă cu intervenția legislativului în timpul procesului, iar

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislației

cu efect retroactiv.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale a fost încălcat. Bunurile, potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât și creanțele cu

privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă, voința legiuitorului

român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condițiile

impuse de Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 6 și 14 din Convenție și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legea aplicabilă

este cea de la data introducerii acțiunii.

De altfel, conform art. 147 alin. (4) din Constituție

„Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”;

- reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că invocă

dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2), art. 505 alin. (1), art. 505 alin. (4) C.

proc. pen.; art. 998, 999 C. civ.; art. 16, 52 alin. (3), 20, 21 din Constituție,

art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar,

Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 2, 3, 41 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 3 din Protocolul

nr. 7 la Convenție, Legea nr. 30/1994, dar instanța de apel nu a mai analizat completările

la temeiul de drept;

- nu s-au analizat problemele de fond, rezultând din situația

de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător;

- nu s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost

dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv

le reglementează: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină , respectiv

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 3 04 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei

respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept

definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul

și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999

C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât

cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru

instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar

echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis

de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva

deciziei civile nr. 851 A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.