ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2550/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1698 din 08 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.N.C.M.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice . A constatat caracterul politic al măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al lui B.A. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 lei, cu titlul de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 7 mai 2010, reclamanta sus menționată a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând a se constata caracterul politic al condamnării la închisoare și al măsurii administrative privind domiciliul obligatoriu, la care a fost supus tatăl reclamantei, B.A.

în anii 1945-1963, precum și obligarea acestuia la plata sumei de 2 milioane lei, despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 și a stabilit că, prin măsurile luate împotriva autorului reclamantei, B.A., care a fost arestat de miliție la 23 septembrie 1951, pentru nerespectarea măsurii domiciliului obligatoriu și ulterior, deținut în închisoare, până la data 16 noiembrie 1953, i s-au adus acestuia grave încălcări ale dreptului la libertate și la valorile ce țin de demnitate, onoare, reputație socială, instanța de fond stabilind o reparație morală a acestor suferințe, cuantificată la 20.000 lei, în raport de practica C.E.D.O.

în materie. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța poate doar să constate caracterul politic al măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al defunctului B.A.

și nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, de asemenea, incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, obligatorie și opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești.

S-a arătat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede ca „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor". Totodată, în condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, concluzia care se impune este aceea că dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională care continuă soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

De asemenea, prin Decretul Lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esențiale ale statului de drept. Astfel, având în vedere aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat în mod corect că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de deținuții politici astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. În subsidiar, apelantul a criticat sentința instanței de fond și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, pe care îl apreciază ca fiind foarte mare.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 374/A din 05 aprilie 2011 a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză. Pentru a decide ca atare, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările ulterioare". În acord cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. (4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4". Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător". În această situație, în mod corect a apreciat tribunalul că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 și a constatat caracterul politic al măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului reclamantei B.A., ceea ce o îndreptățește pe intimata - reclamantă a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor măsuri, în calitate de descendent gradul I al persoanei împotriva căreia au fost luate. Apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat incidența deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acțiunea reclamantei a rămas lipsită de temei legal.

Sub acest aspect, curtea de apel a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa, că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate cu care se intervine, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G.

nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Împotriva deciziei nr. 374/A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ambele recurente aducând critici încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că Decizia nr. 138/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată în prezenta cauză. S-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă nu era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, și că se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin urmare, ambii recurenți au arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, dar, ca o consecință a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept, efectul pentru viitor. Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii nu mai există. Totodată au fost dezvoltate critici și sub aspectul speranței legitime, în ceea ce privește dreptul de creanță, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție.

S-a susținut că Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei acordă o importanță deosebită faptului că, atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile din procesele aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Ambele recurente susțin că, așadar, Curtea Europeană consideră că simplă posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii în trecut, nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

în fine, Curtea Europeană observa că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. l din Protocolul 1 și nu se poate face aplicabilitatea art. 14. Recurentele au conchis în sensul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu a fost aplicată Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și, cum apelul este o cale devolutivă de atac, judecata din apel trebuia realizată cu privire la această chestiune, în acord cu efectele deciziei Curții Constituționale.

Ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate și urmează a fi admise pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care au semnificația respectării caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu, al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. pr.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Prin decizia în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare-conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l. Constatând că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale deciziei Curții Constituționale, înalta Curte va admite recursurile, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii apelurilor și schimbării în parte a sentinței tribunalului, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. Va respinge cererea reclamantei privind acordarea daunelor morale și va păstra dispoziția privind constatarea caracterului politic al măsurilor dispuse de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 374/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 1698 din 8 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința menționată și respinge cererea reclamantei de acordare a daunelor morale.

Păstrează dispoziția privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.