ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2550/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2550/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1698 din 08 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta B.N.C.M.L. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice .

A constatat caracterul

politic al măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al lui B.A.

A obligat pe pârât să

plătească reclamantei suma de 20.000 lei, cu titlul de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 7 mai 2010, reclamanta

sus menționată a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând a se constata caracterul politic al condamnării

la închisoare și al măsurii administrative privind domiciliul obligatoriu, la

care a fost supus tatăl reclamantei, B.A. în anii 1945-1963, precum și

obligarea acestuia la plata sumei de 2 milioane lei, despăgubiri morale, cu

cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009

și a stabilit că, prin măsurile luate împotriva autorului reclamantei, B.A.,

care a fost arestat de miliție la 23 septembrie 1951, pentru nerespectarea

măsurii domiciliului obligatoriu și ulterior, deținut în închisoare, până la

data 16 noiembrie 1953, i s-au adus acestuia grave încălcări ale dreptului la

libertate și la valorile ce țin de demnitate, onoare, reputație socială,

instanța de fond stabilind o reparație morală a acestor suferințe, cuantificată

la 20.000 lei, în raport de practica C.E.D.O. în materie.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice-D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de apel, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența deciziei referitoare la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15

noiembrie 2010, instanța poate doar să constate caracterul politic al măsurii

arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al defunctului B.A. și nu mai

poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, de asemenea,

incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, obligatorie și

opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești.

S-a arătat că

obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice,

decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145

alin. (2) din Constituție prevede ca „Deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Totodată, în

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147

alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este

general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se

vor soluționa în viitor.

În consecință,

concluzia care se impune este aceea că dispoziția de lege declarată

neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea

unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională care continuă

soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile

legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții

Constituționale.

Prin urmare, având în

vedere cele arătate mai sus în prezent nu mai există un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

De asemenea, prin

Decretul Lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect aduce

atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esențiale ale statului de

drept.

Astfel, având în

vedere aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat în mod corect că

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de deținuții politici

astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

În subsidiar,

apelantul a criticat sentința instanței de fond și sub aspectul cuantumului

despăgubirilor morale acordate, pe care îl apreciază ca fiind foarte mare.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 374/A din 05 aprilie 2011 a

respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide ca

atare, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la

momentul introducerii acțiunii, „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificările și

completările ulterioare".

În acord cu

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Caracterul

politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța

judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4".

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic

al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

În această situație,

în mod corect a apreciat tribunalul că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 și a constatat caracterul politic al

măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului

reclamantei B.A., ceea ce o îndreptățește pe intimata - reclamantă a beneficia

de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor măsuri, în

calitate de descendent gradul I al persoanei împotriva căreia au fost luate.

Apelanții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public — Parchetul de pe

lângă Tribunalul București au invocat incidența deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acțiunea reclamantei a rămas

lipsită de temei legal.

Sub acest aspect,

curtea de apel a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra

drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului

egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii.

Curtea

Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa, că situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să

se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau

a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o

sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale,

precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară

a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în

cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are

obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii

Britanii, hotărârea din 2009).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând

adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate cu care se

intervine, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea

cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, astfel cum s-a

arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care

instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare

obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții

Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și

nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor

cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă

exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite".

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010,

că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o

hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între

persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un

tratament juridic diferit.

Prin urmare,

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Împotriva deciziei nr.

374/A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au

declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, ambele recurente aducând critici încadrate în motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, în mod greșit, instanța de apel

a reținut că Decizia nr. 138/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată

în prezenta cauză.

S-a susținut că

instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă nu era aceea aflată

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, și că se aplica

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin urmare, ambii

recurenți au arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în

speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, dar, ca o

consecință a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale,

prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată, nu mai poate

fi aplicată, încetându-și de drept, efectul pentru viitor.

Așadar, având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii nu mai există.

Totodată au fost

dezvoltate critici și sub aspectul speranței legitime, în ceea ce privește

dreptul de creanță, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție.

S-a susținut că

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Slavov și

alții contra Bulgariei acordă o importanță deosebită faptului că, atunci când o

normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte

negative pentru una sau alta din părțile din procesele aflate pe rolul

instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru

controlul constituționalității în statul de drept.

Ambele recurente

susțin că, așadar, Curtea Europeană consideră că simplă posibilitate

recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces,

despăgubiri pentru anumite prejudicii în trecut, nu are semnificația unei

speranțe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la

momentul finalizării procesului. în fine, Curtea Europeană observa că noțiunea

de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu este una automată,

astfel că nu are loc o încălcare a art. l din Protocolul 1 și nu se poate face

aplicabilitatea art. 14.

Recurentele au

conchis în sensul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu a

fost aplicată Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și, cum apelul

este o cale devolutivă de atac, judecata din apel trebuia realizată cu privire

la această chestiune, în acord cu efectele deciziei Curții Constituționale.

Ambele recursuri

declarate în cauză sunt fondate și urmează a fi admise pentru considerentele ce

succed:

Criticile formulate

de recurenții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, care au semnificația respectării caracterului

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și, nu în ultimul rând, a

dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu, al deciziilor în

interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept

judecate.

Prin decizia nr. 1358/2010

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată

anterioară pronunțării deciziei instanței de apel Curtea Constituțională a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au

făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din

Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a

face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Prin decizia în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale.

În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că

situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare-conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.

Constatând că

instanța de apel a făcut o greșită apreciere a legii, ignorând efectele

obligatorii ale deciziei Curții Constituționale, înalta Curte va admite

recursurile, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii

apelurilor și schimbării în parte a sentinței tribunalului, în temeiul art. 312

alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Va respinge cererea

reclamantei privind acordarea daunelor morale și va păstra dispoziția privind

constatarea caracterului politic al măsurilor dispuse de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 374/A din

5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București împotriva sentinței nr. 1698 din 8 noiembrie 2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința menționată și respinge cererea reclamantei de acordare a daunelor

morale. Păstrează dispoziția privind constatarea caracterului politic al

măsurii arestării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2012.