ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3974/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 iunie 2010 la Tribunalul Bihor, reclamanta P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Bihor, să se constate că tatăl său a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic, fiind prizonier în U.R.S.S. și obligarea pârâtului la plata sumei de 40 . 000 euro despăgubiri morale. În drept, a invocat dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 336/C din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acțiunea. Pentru a se pronunța în acest mod, Tribunalul a reținut următoarele: Tatăl reclamantei Z.I., în calitate de militar, la data de 17 ianuarie 1945 a fost luat prizonier la ruși, până la data de 20 martie 1948, așa cum rezultă din livretul militar aflat la dosar.

Legea nr. 221/2009 are un cracter reparator și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Acest aspect rezultă din însuși titlul legii care se numește „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu aracter politic și măsurile administative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”.

În speță, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizată de către dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe de o parte, iar pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au acoperit perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945. Este vorba de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 care a instituit o serie de drepturi și facilități pentru persoanele care după 06 martie 1945 din motive politice au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localități, etc.; a acordat aceleași drepturi și persoanelor care au fost deportate după 23 august 1944 în străinătate sau au fost luați prizonieri ori menținuți în această stare de armata sovietică după 23 august 1944 și încheierea armistițiului din septembrie 1944. De asemenea, O.G.

nr. 105/1999 acordă aceleași gen de drepturi persoanelor care, în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, au făcut obiectul unor persecuții din motive etnice, precum: deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de deținere sau lagăre de concentrare, refugiați, expulzați sau strămutați în altă localitate, detașamente de muncă forțată, supraviețuitori ai trenului morții. Totodată, văzând și disp. O.U.G. nr. 214/1999 care instituie calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 06 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se poate trage concluzia că situația constând în prozonierat nu crează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta P.I. Prin motivele de apel reclamanta a arătat că antecesorul său, defunctul Z.I., a fost reținut de armata sovietică și deportat în Rusia, în cursul anului 1945, unde a desfășurat muncă silnică în favoarea statului totalitar comunist, în perioada 1945-1948, astfel că cererea sa întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009. Apelanta a mai arătat că defunctul său tată nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin decizia nr. 130 din 03 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul reclamantei, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii de prizonierat în U.R.S.S.

al antecesorului reclamantei în perioada 17 ianuarie 1945-20 martie 1948 și a obligat pârâtul la 37.000 RON daune morale. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că așa după cum rezultă din copia livretului militar, tatăl reclamantei, defunctul Z.I. a fost luat prizonier în U.R.S.S. în perioada 17 ianuarie 1945-20 martie 1948. Acesta nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, întrucât a decedat în anul 1984, astfel cum rezultă din actele de stare civilă, iar apelanta justificând calitate procesuală activă în cauză, având în vedere actele de stare civilă, din care rezultă că este fiica defunctului Z.I.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului” la măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada cât a fost supusă măsurii cu caracter politic.

În temeiul acestor dispoziții legale, reclamanta, în calitate de fiică are calitatea procesuală de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl ei în perioada în care a fost prizonier. De dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, circumscriși de art. 5 alin. (1) precitat, care au fost deportate sau prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului și menținerea acestei situații și după 23 august 1944, și apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii menționate.

În acest sens, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 din lege „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu (...)”. De asemenea, art. 4 alin. (2) dispune că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. „Tocmai datorită acestei trimiteri la dispozițiile art. 1 alin. (3), caracterul politic în situația acelor „alte măsuri” rezultă și din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2001 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere și la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 06 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Art. 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) și b) la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale reținute, instanța a reținut că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucție a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009. În consecință, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța acordând reclamantei, în primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri.

Chiar dacă măsura administrativă împotriva Z.I., a fost luată de statul sovietic înainte de 06 martie 1945, U.R.S.S. la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală. Nu se poate susține că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuție și nu a avut nicio culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. Culpa Statului Român rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente. Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Și în ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită la a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui acesteia.

Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 06 martie 1945. Pretențiile reclamantei ar fi justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (alin. care nu a fost declarat ca fiind neconstituțional), câtă vreme în perioada în care tatăl reclamantei a fost prizonier, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susținerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptățită chiar la obținerea unor daune materiale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Bihor, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Bihor, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. În critici se susține că: - instanța de apel trebuia să aplice Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale; - în mod greșit s-a reținut că și în ipoteza în care reclamanta nu mai beneficia de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită la despăgubiri în temeiul dreptului comun, art. 998 C. civ.; - cuantumul acordat este prea mare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea nu a indicat temeiul juridic al recursului, din analiza criticilor rezultă că acestea pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, decizia este criticată pentru că măsura luată împotriva autorului reclamantei a fost luată de statul sovietic; Legea nr. 221/2009 prevede ca măsurile administrative și condamnările cu caracter politic să fie luate de Statul Român; - Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 lipsește de efecte art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009; - cuantumul daunelor acordate este prea mare. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Situația autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S. Tatăl recurentei a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată. Astfel, din perspectiva celor expuse, recursurile vor fi admise, cu consecința casării deciziei recurate și respingerii apelului reclamantei P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei civile nr. 130 A din 03 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o casează, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta P.I. împotriva sentinței civile nr. 336C din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.