ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2634/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2634/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin sentința civilă nr.

1666 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă formulată

de reclamanta O.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că reclamanta O.M., fostă B., a fost

deportată în URSS, în perioada 3 ianuarie 1945-15 noiembrie 1949, în batalionul

de muncă al MI-URSS nr. 1602 - regiunea Rostov.

S-a reținut, de

asemenea, că dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 permit

constatarea caracterul politic și pentru alte măsuri administrative, în afara

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și

colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor

normative enumerate în art. 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse

unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din

scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin urmare, atât în

cazul prevăzut de art. 3 cât și în cel prevăzut de art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului

politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte

îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele

normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru identitate de

rațiune, apreciază instanța de fond, în ceea ce privește definirea măsurilor

administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu

definirea condamnărilor cu caracter politic.

Condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să

fie ale Statului Român.

Or, deportarea

etnicilor germani în URSS la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de

Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme. Forțele sovietice de

ocupație și nu Statul Român au procedat la acele deportări.

Deportări în masă,

după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste

aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la Ialta, au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca

reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.

După Convenția de

Armistițiu semnată la Moscova de reprezentanții URSS, SUA, Marea Britanie, la

data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții

sovieticilor din Comisia Aliată de Control, care era structura abilitată să

supravegheze îndeplinirea de către România a prevederilor Convenției de Armistițiu,

au impus Guvernului Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană

care urmau a fi deportați în URSS, pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a

URSS.

Prin urmare, susține

tribunalul, deportările în URSS în urma Convenției de Armistițiu din 1944, ca

despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3,

respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În speță, deportarea

nu a fost dispusă de Statul Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu

s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945,

ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici

după Convenția de Armistițiu din 1944, în consecință, tribunalul a respins

acțiunea civilă formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta O.M., solicitând

admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul

admiterii cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând daune pentru prejudiciul

moral suferit prin aplicarea măsurii administrative abuzive de deportare în

batalionul de muncă al URSS în cuantum de 500.000 Euro, cu plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea apelului,

reclamanta arată că sentința primei instanțe a fost dată cu interpretarea

greșită a Legii nr. 221/2009. Măsura administrativă descrisă la art. 3 lit. e)

din O.U.G. nr. 214/1999, la care trimite Legea nr. 221/2009 constituie de drept

o măsură administrativă abuzivă și devine măsură administrativă cu caracter politic,

în înțelesul Legii nr. 221/2009.

Măsura aplicată a

început la data de 03 ianuarie 1945, fiind anterioară datei de referință

prevăzută de Legea nr. 221/2009, însă ea a fost îndeplinită în lagărele din

U.R.S.S. până la data de 15 noiembrie 1949, Statul Român comunist fiind

culpabil pentru faptul că și-a lăsat proprii cetățeni să fie exploatați de un

alt stat, în absența unui acord sau armistițiu încheiat. Aceste fapte culpabile

sunt recunoscute de către Statul Român, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în

condițiile căreia se oferă despăgubiri victimelor.

Din analiza prevederilor

art. 3 și art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 221/2009, apelanta concluzionează în

sensul că pentru măsurile administrative cu caracter politic nu este menționată

o anume perioadă de timp, fiind evidentă intenția legiuitorului de a conferi

dreptul la despăgubiri și celor deportați la muncă pentru reconstrucția

U.R.S.S., măsură administrativă pusă în aplicare de autoritățile române și

asumată explicit de Statul Român.

Fapta săvârșită

constă în purtarea numelui german, care, în acele vremuri, a provocat deportări

în masă ale cetățenilor români la muncă forțată în U.R.S.S., având drept scop

exprimarea împotrivirii față de luarea unor astfel de măsuri discriminatorii.

Prin trimiterile operate

de Legea nr. 221/2009, orice măsură administrativă abuzivă, potrivit O.U.G. nr.

214/1999, devine ex lege măsură administrativă cu caracter politic, potrivit

Legii nr. 221/2009.

Intimatul și-a

exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data de 18 februarie 2011,

solicitând respingerea apelului ca nefondat, în esență, pentru că Legea nr. 221/2009

reglementează dreptul la despăgubiri pentru măsurile politice dispuse de statul

român în perioada ulterioară datei de 6 martie 1945 și nu pentru măsurile

dispuse de statul maghiar sau de U.R.S.S.

Totodată, intimatul a

invocat și efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

obligatorie pentru instanțe.

Prin decizia civilă nr. 137/A din 18

februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide

astfel curtea de apel a reținut că reclamanta O.M., în nume propriu, a

solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri morale cu motivarea că a fost

deportată la muncă în U.R.S.S., în perioada cuprinsă între 03 ianuarie 1945 -15

octombrie 1949.

Cererea a fost

fundamentată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

S-au apreciat ca

relevante și circumstanțierile de ordin istoric ale primei instanțe, care a

reținut, în baza unei temeinice documentări, că deportări în masă, după cel

de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu

Germania care, în urma Tratatului de la Ialta, au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se

impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.

S-a susținut că

urmare Convenției de Armistițiu semnată la Moscova de reprezentanții URSS, SUA, Marea Britanie, la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului

1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de Control, care era

structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către România a

prevederilor Convenției de Armistițiu, au impus Guvernului Român să întocmească

liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în URSS, pentru a

ajuta la efortul de reconstrucție a URSS.

După semnarea

armistițiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare

măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8

și 18 din Convenția de Armistițiu, organele sovietice au ordonat deportări:

Ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) privind

mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192 din 19 februarie 1945

dat de generalul Vinogradov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate

(Sovietice) de Control din România.

Deși Convenția de

Armistițiu din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile,

conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat, sub forma prestațiilor

în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în URSS.

Instanța de apel a

menționat că potrivit dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1) a

Legii nr. 221/2009, act normativ care fundamentează în drept cererea

reclamantei, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6

martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Pentru ca o

condamnare să confere celui condamnat dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5

din Legea nr. 221/2009, se cer, așadar, a fi întrunite cumulativ următoarele

condiții: condamnarea să fi fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă; hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989; faptele care au atras această condamnare să fi fost

săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și să fi avut drept

scop „împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.

Astfel, în caz, instanța

de apel a apreciat că nu a existat o condamnare, pronunțată printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 221/2009.

Conform prevederilor art.

3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrată cu caracter politic,

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative expres și limitativ

menționate la lit. a)-f).

Prin urmare,

apreciază curtea, în cauză nu a fost luată față reclamantă nicio măsură de

natura celor menționate în cuprinsul art. 3, de către organele fostei miliții sau

securități, în temeiul unuia sau mai multor acte normative din cele prevăzute

expres și limitativ, fiind astfel exclusă existența unei măsuri administrative

căreia legea să îi recunoască caracter politic.

De asemenea, susține

instanța de apel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute

la art. 3, pot, să solicite instanței de judecată să constate caracterul

politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod

corespunzător.

Astfel, reține

curtea, instanțele de judecată au competența de a constata caracterul politic

al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 și

întemeiate pe actele normative menționate la lit. a)-f), sub condiția ca ele să

fi fost luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru săvârșirea

unor fapte care au urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, și anume:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) militarea pentru

democrație și pluralism politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de

origine socială.

Totodată, curtea

apreciază că deși în cuprinsul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu

există nicio mențiune expresă cu privire la perioada de referință pentru

măsurile administrative, ea este similară celei care condiționează condamnările

cu caracter politic fiind înscrisă în chiar titlul Legii nr. 221/2009,

respectiv, perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

În fine,

concluzionează instanța de apel, în cauză, măsura deportării reclamantei la

muncă în U.R.S.S. nu a fost luată de către organele fostei miliții sau

securități ale Statului Român și nici pentru săvârșirea unor fapte prin care să

se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest față

de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, cu toate

restricțiile pe care acesta l-a adus drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului și măsurile discriminatorii pe care le-a impus. Mai mult decât atât,

deportarea a fost dispusă de forțele sovietice anterior datei la care a fost

instaurat regimul comunist în România, respectiv 6 martie 1945, astfel că ea nu

s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist, înscriindu-se în categoria

deportărilor pretinse de URSS ca despăgubiri de război după Convenția de

Armistițiu din 1944.

Prin urmare, s-a

apreciat că, în raport cu textele normative mai sus evocate, măsura deportării

reclamantei la muncă în U.R.S.S. nu poate fi considerată măsură administrativă

cu caracter politic supusă reglementării Legii nr. 221/2009 și de natură a

conferi reclamantei dreptul la reparație, în condițiile acestui act normativ.

Referitor la cererea

reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, curtea de

apel a reținut că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport legal,

consecință a publicării în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegaliate,

prevalându-se în mod generic de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără a

indica vreunul dintre motivele de casare sau modificare prevăzute de acest

text.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenta a menționat că din interpretarea dispozițiilor art.

3 și 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în referire la art. 2 alin. (1) și (3)

din O.U.G. nr. 214/1999, contrar susținerilor instanței de apel, rezultă că

măsura administrativă descrisă la art. 3 lit. e), "deportarea în străinătate,

după 23 august 1944, din motive politice", constituie de drept, conform O.U.G.

nr. 214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimitere la aceste

texte de lege, această măsură administrativă abuzivă devine și măsură

administrativă cu caracter politic, în înțelesul Legii nr. 221/2009.

Deși măsura

deportării la muncă forțată în URSS a fost luată înainte de data de 6 martie

1945, respectiv, 03 ianuarie 1945, ea a încetat abia la 15 noiembrie 1949, mai bine

de 4 ani și 8 luni de muncă silnică, prin urmare, cuprinde și perioada

prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Mai susține recurenta

că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că spre

deosebire de condamnările cu caracter politic definite la art. 1 alin. (1) și

procedura de constatare a caracterului politic al acestora reglementată de art.

4 alin. (1), pentru care se menționează strict perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în ceea ce privește măsurile administrative cu caracter politic

definite la art. 3 și respective art. 4 alin. (2), unde se indică procedura de

constatare a caracterului politic al acestora, nu este delimitată o perioadă

anume de timp, prin urmare, apreciază recurenta, intenția legiuitorului a fost ca

Legea nr. 221/2009 să fie aplicabilă și măsurilor de deportare la muncă pentru

reconstrucția URSS.

De asemenea, se

susține că măsura deportării la munca de reconstrucție în fosta URSS, a

reprezentat o măsură administrativă dispusă de autoritățile române suverane,

pusă în aplicare de aceste autorități, dar și asumată explicit de Statul Român

prin acordarea unor drepturi în baza unor acte normative, sens în care invocă adeverința

din 24 mai 2001, eliberată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, din care

rezultă participarea acesteia la Munca de reconstrucție în URSS în perioada

ianuarie 1945 - noiembrie 1949, cât și înscrierea în Carnetul de Muncă a

perioadei petrecute în fosta URSS, conform Deciziei nr. 41256/1991 eliberată în

baza Decretului nr. 118/1990.

Prin urmare, consideră

că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de drepturile acordate

prin Decretului Lege nr. 118/1990, ajungându-se astfel la o contradicție între

prevederile legale sus-menționate și aprecierile instanței de apel, respectiv

că

nu

poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic supusă

reglementării Legii nr. 221/2009 și de natură a conferi reclamantei dreptul la reparație,

în condițiile acestui act normativ.

instanței de apel cu privire la incidența în cauză a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a arătat că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a acestei legi

față de împrejurarea

că la data introducerii cererii de chemare în judecată,

13 mai 2010,

sub imperiul acestui

act normativ, se născuse un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri,

astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

este aplicabilă pe tot parcursul procesului, conform

principiului

neretroactivității legii, sens în care a invocat și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic vs. Croația, paragraful

81)" și decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a susținut că, în

privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, întrucât

potrivit principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din

Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu

au fost deduse judecății încă.

Pe de alta parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere principiului egalității în drepturi,

dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizata cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Reclamanta a mai

arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție care

statuează asupra priorității reglementărilor internaționale și că decizia de

neconstituționalitate în discuție nu împiedică acordarea acestei priorități în

soluționarea cauzei.

Instanța de apel a

încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii, acest principiu fiind

afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, prin

aplicarea Deciziei

Curții Constituționale persoanelor ale căror procese sau cereri nu au fost

soluționate ar fi de natura să instituie un tratament juridic diferit față de

persoanele care dețin deja o hotărâre judecătoreasca definitivă în temeiul

aceleiași legi nr. 221/2009.

De asemenea,

reclamanta a mai arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale

a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale,

art. 16 alin. (1) din

Constituția României

privind dreptul la un proces echitabil, principiul egalității armelor,

art. l al

Protocolului 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției care

interzic discriminarea, sens în care a invocat jurisprudența C.E.D.O. în

cauzele Thorne vs. Marii Britanii, hotărârea din 2009, Satka și alții vs.

Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, Crișan vs. României, hotărârea din 27

mai 2003.

În concluzie, față de

criticile menționate reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în

tot a deciziei atacate și pe cale de consecința admiterea acțiunii formulate,

constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive de deportare

în colonii de muncă în URSS, în perioada 03 ianuarie 1945-15 noiembrie 1949 și

acordarea de despăgubiri în cuantumul solicitat.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, solicită a se ține seama și de indemnizația

acordată în condițiile Decretului Lege nr. 118/1990.

Înalta Curte

analizând recursul de față constată următoarele:

Criticile referitoare

la neîncadrarea măsurii deportării a reclamantei în URSS în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar,

deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele

prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ

în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea

daunelor morale pretinse de reclamantă.

Din această

perspectivă, criticile invocate de recurentă, neîncadrate în drept, urmează să

fie analizate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva

motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care îl constată

nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Acest act normativ adoptat după

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat

cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009,

dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor

recurentei.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării

în URSS suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror

consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a

trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert,

justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu

condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantei nu

se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe

aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-22

decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform

susținerilor reclamantei și a actelor invocate de acesta, în ianuarie 1945,

deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind

îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui

incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării

caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate

în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără

echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror

caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o

astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Nu are relevanță, din

perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs

efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea

reclamantei în țară 15 noiembrie 1949, relevant fiind momentul la care a fost

dispusă.

Relevanța acestui moment nu este

întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii,

cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze

anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite

pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul

actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă

respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere

de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale

românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în

condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor

state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de

vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării etnicilor germani,

această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16

decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă,

precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii

cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de

ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată,

și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu

Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat

la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de

Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul reclamantei, 15 noiembrie 1949, nu

are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe

teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente

sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului

suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară,

a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu

referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Reclamanta a fost deportată pentru

simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru

fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art.

1 alin. (3) la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege,

„constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”.

Aceasta

înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic,

aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin

activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art.

2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a)

exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut

puterea politică;

b) susținerea

sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c)

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d)

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială”.

Situația

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe

criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic

trecut.

În speță,

nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din

Ordonanță, deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei,

în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul

german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate

în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.

O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens,

ceea ce nu este cazul în speță.

A mai

invocat recurenta și nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conven

ția Europeană a

Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor si

libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără

nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,

naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un

caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea

discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă,

în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o

libertate reglementată de Convenție.

Or, în

cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr.

221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă,

ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției.

Prin

urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării,

reglementat de art. 14 din documentul european. Totodată, nici principiul

egalității în drepturi în fața legii nu a fost încălcat scopul urmărit de

legiuitor, la edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparația

morală sau materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor

represiuni ale regimurilor politice trecute, din această perspectivă,

stabilirea situațiilor în care un stat intenționează să asigure măsuri

reparatorii intrând în marja lui de apreciere, recunoscută inclusiv de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de

altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de

situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care

beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din

perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul

reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura deportării luată

față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de

Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii

abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de

reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de soluția ce urmează a se

pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în speța de față.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 137/A din

18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2012.