ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2634/2012

Prin sentința civilă nr. 1666 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta O.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că reclamanta O.M., fostă B., a fost deportată în URSS, în perioada 3 ianuarie 1945-15 noiembrie 1949, în batalionul de muncă al MI-URSS nr. 1602 - regiunea Rostov. S-a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 permit constatarea caracterul politic și pentru alte măsuri administrative, în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în art. 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Prin urmare, atât în cazul prevăzut de art. 3 cât și în cel prevăzut de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Pentru identitate de rațiune, apreciază instanța de fond, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.

Or, deportarea etnicilor germani în URSS la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme. Forțele sovietice de ocupație și nu Statul Român au procedat la acele deportări. Deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la Ialta, au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.

După Convenția de Armistițiu semnată la Moscova de reprezentanții URSS, SUA, Marea Britanie, la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de Control, care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către România a prevederilor Convenției de Armistițiu, au impus Guvernului Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în URSS, pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a URSS. Prin urmare, susține tribunalul, deportările în URSS în urma Convenției de Armistițiu din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În speță, deportarea nu a fost dispusă de Statul Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după Convenția de Armistițiu din 1944, în consecință, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta O.M., solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând daune pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative abuzive de deportare în batalionul de muncă al URSS în cuantum de 500.000 Euro, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, reclamanta arată că sentința primei instanțe a fost dată cu interpretarea greșită a Legii nr. 221/2009. Măsura administrativă descrisă la art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, la care trimite Legea nr. 221/2009 constituie de drept o măsură administrativă abuzivă și devine măsură administrativă cu caracter politic, în înțelesul Legii nr. 221/2009. Măsura aplicată a început la data de 03 ianuarie 1945, fiind anterioară datei de referință prevăzută de Legea nr. 221/2009, însă ea a fost îndeplinită în lagărele din U.R.S.S. până la data de 15 noiembrie 1949, Statul Român comunist fiind culpabil pentru faptul că și-a lăsat proprii cetățeni să fie exploatați de un alt stat, în absența unui acord sau armistițiu încheiat.

Aceste fapte culpabile sunt recunoscute de către Statul Român, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în condițiile căreia se oferă despăgubiri victimelor. Din analiza prevederilor art. 3 și art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 221/2009, apelanta concluzionează în sensul că pentru măsurile administrative cu caracter politic nu este menționată o anume perioadă de timp, fiind evidentă intenția legiuitorului de a conferi dreptul la despăgubiri și celor deportați la muncă pentru reconstrucția U.R.S.S., măsură administrativă pusă în aplicare de autoritățile române și asumată explicit de Statul Român. Fapta săvârșită constă în purtarea numelui german, care, în acele vremuri, a provocat deportări în masă ale cetățenilor români la muncă forțată în U.R.S.S., având drept scop exprimarea împotrivirii față de luarea unor astfel de măsuri discriminatorii.

Prin trimiterile operate de Legea nr. 221/2009, orice măsură administrativă abuzivă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, devine ex lege măsură administrativă cu caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009. Intimatul și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data de 18 februarie 2011, solicitând respingerea apelului ca nefondat, în esență, pentru că Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul la despăgubiri pentru măsurile politice dispuse de statul român în perioada ulterioară datei de 6 martie 1945 și nu pentru măsurile dispuse de statul maghiar sau de U.R.S.S. Totodată, intimatul a invocat și efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, obligatorie pentru instanțe.

Prin decizia civilă nr. 137/A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a decide astfel curtea de apel a reținut că reclamanta O.M., în nume propriu, a solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri morale cu motivarea că a fost deportată la muncă în U.R.S.S., în perioada cuprinsă între 03 ianuarie 1945 -15 octombrie 1949. Cererea a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

S-au apreciat ca relevante și circumstanțierile de ordin istoric ale primei instanțe, care a reținut, în baza unei temeinice documentări, că deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la Ialta, au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații. S-a susținut că urmare Convenției de Armistițiu semnată la Moscova de reprezentanții URSS, SUA, Marea Britanie, la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de Control, care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către România a prevederilor Convenției de Armistițiu, au impus Guvernului Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în URSS, pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a URSS.

După semnarea armistițiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din Convenția de Armistițiu, organele sovietice au ordonat deportări: Ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) privind mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192 din 19 februarie 1945 dat de generalul Vinogradov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. Deși Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în URSS.

Instanța de apel a menționat că potrivit dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1) a Legii nr. 221/2009, act normativ care fundamentează în drept cererea reclamantei, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Pentru ca o condamnare să confere celui condamnat dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, se cer, așadar, a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: condamnarea să fi fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă; hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; faptele care au atras această condamnare să fi fost săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și să fi avut drept scop „împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.

Astfel, în caz, instanța de apel a apreciat că nu a existat o condamnare, pronunțată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009. Conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrată cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative expres și limitativ menționate la lit. a)-f).

Prin urmare, apreciază curtea, în cauză nu a fost luată față reclamantă nicio măsură de natura celor menționate în cuprinsul art. 3, de către organele fostei miliții sau securități, în temeiul unuia sau mai multor acte normative din cele prevăzute expres și limitativ, fiind astfel exclusă existența unei măsuri administrative căreia legea să îi recunoască caracter politic. De asemenea, susține instanța de apel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.

Astfel, reține curtea, instanțele de judecată au competența de a constata caracterul politic al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 și întemeiate pe actele normative menționate la lit. a)-f), sub condiția ca ele să fi fost luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte care au urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, și anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Totodată, curtea apreciază că deși în cuprinsul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu există nicio mențiune expresă cu privire la perioada de referință pentru măsurile administrative, ea este similară celei care condiționează condamnările cu caracter politic fiind înscrisă în chiar titlul Legii nr. 221/2009, respectiv, perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. În fine, concluzionează instanța de apel, în cauză, măsura deportării reclamantei la muncă în U.R.S.S. nu a fost luată de către organele fostei miliții sau securități ale Statului Român și nici pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, cu toate restricțiile pe care acesta l-a adus drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și măsurile discriminatorii pe care le-a impus.

Mai mult decât atât, deportarea a fost dispusă de forțele sovietice anterior datei la care a fost instaurat regimul comunist în România, respectiv 6 martie 1945, astfel că ea nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist, înscriindu-se în categoria deportărilor pretinse de URSS ca despăgubiri de război după Convenția de Armistițiu din 1944. Prin urmare, s-a apreciat că, în raport cu textele normative mai sus evocate, măsura deportării reclamantei la muncă în U.R.S.S. nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic supusă reglementării Legii nr. 221/2009 și de natură a conferi reclamantei dreptul la reparație, în condițiile acestui act normativ. Referitor la cererea reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, curtea de apel a reținut că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport legal, consecință a publicării în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegaliate, prevalându-se în mod generic de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără a indica vreunul dintre motivele de casare sau modificare prevăzute de acest text. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a menționat că din interpretarea dispozițiilor art. 3 și 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în referire la art. 2 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 214/1999, contrar susținerilor instanței de apel, rezultă că măsura administrativă descrisă la art. 3 lit. e), "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice", constituie de drept, conform O.U.G.

nr. 214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimitere la aceste texte de lege, această măsură administrativă abuzivă devine și măsură administrativă cu caracter politic, în înțelesul Legii nr. 221/2009. Deși măsura deportării la muncă forțată în URSS a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, respectiv, 03 ianuarie 1945, ea a încetat abia la 15 noiembrie 1949, mai bine de 4 ani și 8 luni de muncă silnică, prin urmare, cuprinde și perioada prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Mai susține recurenta că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că spre deosebire de condamnările cu caracter politic definite la art. 1 alin. (1) și procedura de constatare a caracterului politic al acestora reglementată de art. 4 alin. (1), pentru care se menționează strict perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ceea ce privește măsurile administrative cu caracter politic definite la art. 3 și respective art. 4 alin. (2), unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, nu este delimitată o perioadă anume de timp, prin urmare, apreciază recurenta, intenția legiuitorului a fost ca Legea nr. 221/2009 să fie aplicabilă și măsurilor de deportare la muncă pentru reconstrucția URSS.

De asemenea, se susține că măsura deportării la munca de reconstrucție în fosta URSS, a reprezentat o măsură administrativă dispusă de autoritățile române suverane, pusă în aplicare de aceste autorități, dar și asumată explicit de Statul Român prin acordarea unor drepturi în baza unor acte normative, sens în care invocă adeverința din 24 mai 2001, eliberată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, din care rezultă participarea acesteia la Munca de reconstrucție în URSS în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949, cât și înscrierea în Carnetul de Muncă a perioadei petrecute în fosta URSS, conform Deciziei nr. 41256/1991 eliberată în baza Decretului nr. 118/1990.

Prin urmare, consideră că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de drepturile acordate prin Decretului Lege nr. 118/1990, ajungându-se astfel la o contradicție între prevederile legale sus-menționate și aprecierile instanței de apel, respectiv că nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic supusă reglementării Legii nr. 221/2009 și de natură a conferi reclamantei dreptul la reparație, în condițiile acestui act normativ.

2. Față de aprecierea instanței de apel cu privire la incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a acestei legi față de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 13 mai 2010, sub imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, conform principiului neretroactivității legii, sens în care a invocat și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic vs. Croația, paragraful 81)" și decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. S-a susținut că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, întrucât potrivit principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere principiului egalității în drepturi, dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizata cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Reclamanta a mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție care statuează asupra priorității reglementărilor internaționale și că decizia de neconstituționalitate în discuție nu împiedică acordarea acestei priorități în soluționarea cauzei.

Instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii, acest principiu fiind afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale persoanelor ale căror procese sau cereri nu au fost soluționate ar fi de natura să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătoreasca definitivă în temeiul aceleiași legi nr. 221/2009. De asemenea, reclamanta a mai arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, art. 16 alin. (1) din Constituția României privind dreptul la un proces echitabil, principiul egalității armelor, art. l al Protocolului 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției care interzic discriminarea, sens în care a invocat jurisprudența C.E.D.O.

în cauzele Thorne vs. Marii Britanii, hotărârea din 2009, Satka și alții vs. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, Crișan vs. României, hotărârea din 27 mai 2003. În concluzie, față de criticile menționate reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și pe cale de consecința admiterea acțiunii formulate, constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive de deportare în colonii de muncă în URSS, în perioada 03 ianuarie 1945-15 noiembrie 1949 și acordarea de despăgubiri în cuantumul solicitat. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, solicită a se ține seama și de indemnizația acordată în condițiile Decretului Lege nr. 118/1990.

Înalta Curte analizând recursul de față constată următoarele: Criticile referitoare la neîncadrarea măsurii deportării a reclamantei în URSS în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă. Din această perspectivă, criticile invocate de recurentă, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., din perspectiva motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care îl constată nefondat, potrivit următoarelor considerente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor recurentei. Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform susținerilor reclamantei și a actelor invocate de acesta, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Nu are relevanță, din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea reclamantei în țară 15 noiembrie 1949, relevant fiind momentul la care a fost dispusă. Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel. În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul reclamantei, 15 noiembrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.

Situația reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În speță, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.

O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță. A mai invocat recurenta și nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conven ția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ. Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție.

Or, în cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. Totodată, nici principiul egalității în drepturi în fața legii nu a fost încălcat scopul urmărit de legiuitor, la edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparația morală sau materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor represiuni ale regimurilor politice trecute, din această perspectivă, stabilirea situațiilor în care un stat intenționează să asigure măsuri reparatorii intrând în marja lui de apreciere, recunoscută inclusiv de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești. În consecință, măsura deportării luată față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri. Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 137/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.