ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1598/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Maramureș,

secția civilă, prin sentința nr. 1737 din 29 octombrie 2010, a respins acțiunea

civilă precizată formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R.

prin M.F.P. cu sediul procesual ales la D.G.F.P. Maramureș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că

Legea nr. 221/2009, la art. 3, arată ce se înțelege prin măsură

administrativă cu caracter politic, iar art. 4 la alin. (2) stipulează că:

„Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele

prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al acestora”.

Din interpretarea

acestor norme juridice a rezultat că se poate constata caracterul politic și al

altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de

muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în art. 3, condiția

esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte

prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Prin urmare, și în

cazul prevăzut de art. 3 și în cel reglementat de art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării

caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a

săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor

prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru identitate de

rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter

politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu

caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative

expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic

orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate

pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, iar pe de altă

parte, s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter

administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu

caracter politic.

În speță, din

motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamantă, precum și

din probele administrate a rezultat că soțul reclamantei M.M., a fost deportat

în U.R.S.S., în perioada 17 ianuarie 1945 - 4 decembrie 1949, pentru muncă

obligatorie.

Condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să

fie ale S.R.

Or, deportarea unor

anumite categorii de persoane, de exemplu a etnicilor germani în U.R.S.S. la

muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S.S., ca stat de ocupație la

acea vreme.

S-a constatat astfel

că forțele sovietice de ocupație și nu S.R. au procedat la acele deportări și

că prin urmare, deportările în U.R.S.S. în urma Convenției de Armistițiu din

1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în

art. 3, respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prizonierilor de

război nu li se aplică dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege

se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv la condamnări cu caracter politic

și măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept

scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Prin urmare, în

speță, nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic

în sensul Legii nr. 221/2009.

S-a reținut totodată

că în ipoteza de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de

condamnare, fiind exclusă acordarea de despăgubiri persoanelor care nu au

suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri.

Textul de lege

menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute

la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de

autorul lor prin măsuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă

dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima

acestora.

Soluția primei

instanțe a fost menținută p

rin decizia nr. 185/ A din 18 martie 2011,

prin care Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această prevedere

legală a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, însă, această împrejurare nu prezintă relevanță în acest

litigiu.

Așa cum corect a

reținut prima instanță în cadrul considerentelor sentinței, soțul reclamantei,

M.M. în perioada 17 ianuarie 1945 – 4 decembrie 1949 a fost prizonier în U.R.S.S., deci la data când a fost luat prizonier, la conducerea țării era

un alt regim decât cel comunist instaurat la data de 6 martie 1945, când a fost

numit primul guvern comunist sub conducerea lui P.G.

Acest eveniment, al

începerii perioadei de prizonierat pentru soțul reclamantei a avut loc deci

anterior instaurării primului guvern comunist.

Așa cum reiese din

chiar din titlul Legii nr. 221/2009, aceasta vizează condamnările cu caracter

politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Întrucât măsura a

cărei victimă a fost soțul reclamantei, deportarea, a fost instituită anterior

datei instaurării regimului comunist, actul normativ pe care reclamanta și-a

întemeiat pretenția nu este incident, hotărârea primei instanțe, de respingere

a acțiunii, fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește

hotărârile C.E.D.O. invocate în susținerea apelului, curtea a constatat că

acestea au fost invocate pentru prima dată în apel, aspect inadmisibil raportat

la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se

poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi.

Or, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

fără a invoca în fața primei instanțe alte temeiuri pentru susținerea

pretenției de obligare a pârâtului la plata daunelor morale ca urmare a

executării de către defunctul său soț a unei perioade de prizonierat în fosta

U.R.S.S.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând admiterea acestuia

și modificarea în totalitate a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii

acțiunii, respectiv:

- să se constate

caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea soțului său

ca și prizonier de război în U.R.S.S. din anul 1945 până în anul 1949,

- să se constate că

are calitatea de moștenitoare a defunctului M.M. (soție supraviețuitoare), sens

în care e îndreptățită la despăgubiri morale,

- să se dispună

obligarea S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Maramureș la despăgubiri morale,

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sumă de 120.000 euro.

Reclamanta a

prezentat condițiile deportării suportate de soțul său în fosta U.R.S.S. cu

consecințele ulterioare ale măsurii asupra stării de sănătate a acestuia,

considerând că respectiva măsură și supunere la muncă silnică are caracter

politic și se încadrează în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În susținerea

afirmațiilor sale a arătat că a beneficiat de o parte din drepturile prevăzute

de Decretul – Lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, a solicitat a se ține cont de raționamentul juridic

exprimat prin C.E.D.O., precum și de practica judiciară în materie, sens în

care a invocat o serie de hotărâri.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod, prevede că

recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din

același cod.

Or, în speță,

recurenta deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 2, 5, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit

încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate,

recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a

criticat însă această hotărâre, motivele de recurs fiind identice cu cele din

apel.

Eventualele critici

susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit

să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive

este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

încadrarea măsurii la care a fost supus soțul reclamantei în prevederile Legii

nr. 221/2009.

Se constată astfel,

că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurenta nearătând în ce mod raționamentul

instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale

art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din același cod, se va

constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale

încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.