ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1598/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Maramureș, secția civilă, prin sentința nr. 1737 din 29 octombrie 2010, a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. cu sediul procesual ales la D.G.F.P. Maramureș. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că Legea nr. 221/2009, la art. 3, arată ce se înțelege prin măsură administrativă cu caracter politic, iar art. 4 la alin. (2) stipulează că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”.

Din interpretarea acestor norme juridice a rezultat că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în art. 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel reglementat de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, iar pe de altă parte, s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.

În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamantă, precum și din probele administrate a rezultat că soțul reclamantei M.M., a fost deportat în U.R.S.S., în perioada 17 ianuarie 1945 - 4 decembrie 1949, pentru muncă obligatorie. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R. Or, deportarea unor anumite categorii de persoane, de exemplu a etnicilor germani în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S.S., ca stat de ocupație la acea vreme. S-a constatat astfel că forțele sovietice de ocupație și nu S.R. au procedat la acele deportări și că prin urmare, deportările în U.R.S.S.

în urma Convenției de Armistițiu din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv la condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Prin urmare, în speță, nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.

S-a reținut totodată că în ipoteza de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, fiind exclusă acordarea de despăgubiri persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri. Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin măsuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora.

Soluția primei instanțe a fost menținută p rin decizia nr. 185/ A din 18 martie 2011, prin care Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Această prevedere legală a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, însă, această împrejurare nu prezintă relevanță în acest litigiu. Așa cum corect a reținut prima instanță în cadrul considerentelor sentinței, soțul reclamantei, M.M. în perioada 17 ianuarie 1945 – 4 decembrie 1949 a fost prizonier în U.R.S.S., deci la data când a fost luat prizonier, la conducerea țării era un alt regim decât cel comunist instaurat la data de 6 martie 1945, când a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P.G.

Acest eveniment, al începerii perioadei de prizonierat pentru soțul reclamantei a avut loc deci anterior instaurării primului guvern comunist. Așa cum reiese din chiar din titlul Legii nr. 221/2009, aceasta vizează condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Întrucât măsura a cărei victimă a fost soțul reclamantei, deportarea, a fost instituită anterior datei instaurării regimului comunist, actul normativ pe care reclamanta și-a întemeiat pretenția nu este incident, hotărârea primei instanțe, de respingere a acțiunii, fiind temeinică și legală. În ceea ce privește hotărârile C.E.D.O. invocate în susținerea apelului, curtea a constatat că acestea au fost invocate pentru prima dată în apel, aspect inadmisibil raportat la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Or, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fără a invoca în fața primei instanțe alte temeiuri pentru susținerea pretenției de obligare a pârâtului la plata daunelor morale ca urmare a executării de către defunctul său soț a unei perioade de prizonierat în fosta U.R.S.S. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii acțiunii, respectiv: - să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea soțului său ca și prizonier de război în U.R.S.S.

din anul 1945 până în anul 1949, - să se constate că are calitatea de moștenitoare a defunctului M.M. (soție supraviețuitoare), sens în care e îndreptățită la despăgubiri morale, - să se dispună obligarea S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Maramureș la despăgubiri morale, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sumă de 120.000 euro. Reclamanta a prezentat condițiile deportării suportate de soțul său în fosta U.R.S.S. cu consecințele ulterioare ale măsurii asupra stării de sănătate a acestuia, considerând că respectiva măsură și supunere la muncă silnică are caracter politic și se încadrează în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. În susținerea afirmațiilor sale a arătat că a beneficiat de o parte din drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, a solicitat a se ține cont de raționamentul juridic exprimat prin C.E.D.O., precum și de practica judiciară în materie, sens în care a invocat o serie de hotărâri. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod. Or, în speță, recurenta deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 2, 5, 8 și 9 C. proc.

civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, motivele de recurs fiind identice cu cele din apel. Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la încadrarea măsurii la care a fost supus soțul reclamantei în prevederile Legii nr. 221/2009.

Se constată astfel, că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta nearătând în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din același cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.