ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7413/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7413/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 762 din 3 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată

de reclamanta S.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative

dispuse față de aceasta, ca urmare a deportării în fosta URSS, aplicată în

perioada ianuarie 1945 - 18 decembrie 1949, precum și obligarea pârâtului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 200.000 euro.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut următoarele:

Reclamanta S.E. a

fost deportată în URSS, în ianuarie 1945 până în decembrie 1949, pe motive

etnice.

Aceasta și-a

întemeiat acțiunea care face obiectul prezentei cauze pe dispozițiile Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

După cum rezultă din

chiar titlul legii, aceasta vizează perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Constatând că legea

invocată are scopul de a repara prejudiciile morale și materiale produse de

regimul totalitar instituit la 6 martie 1945 persoanelor condamnate din motive

politice sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, rezultă, pe

cale de consecință, că această lege nu se aplică și persoanelor supuse unor

măsuri administrative pe considerații de apartenență la o anumită etnie,

anterior datei de 6 martie 1945.

Prin urmare, este necesar

ca măsura administrativă să fi fost dispusă după 6 martie 1945, fapt ce rezultă

din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (3) raportat la art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin Decizia civilă

nr. 380/A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul declarat de reclamanta S.E. împotriva sus-menționatei sentințe,

cu următoarea motivare:

Chiar dacă reclamanta

a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la

reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta

miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în

România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind

considerată, la acea dată, un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu,

guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945

având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul

octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele

sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii

împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S.

a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu

excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S.,

cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost

luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație

și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la momentul respectiv Poliția și

Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu

România, la Moscova, pe 12 septembrie 1944, stipula, în art. 3, că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că

sunt pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "O Comisie Aliată

de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament

Sovietic."

În anexa la art. 18,

era specificat clar faptul că "Guvernul României și toate organele sale

vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite" și

că această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost

lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea

Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu

vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și

30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și

persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor R.M.

I și ale Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de

etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, Curtea a

reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile

sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative

române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost

recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.

În această privință,

așa cum se poate observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990,

republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost

reluat, de către legiuitor, și în textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs S.E., criticând-o pentru următoarele motive:

Potrivit art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cale prevăzute la art. 3, pot, de asemenea,

solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile

art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar art. 1 alin. (3)

face trimitere directă la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

O.U.G. nr. 214/1999,

la art. 3, descrie măsurile administrative abuzive, prin analogie cu

infracțiunile săvârșite din motive politice, de la art. 2 alin. (1), astfel:

"Prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de

organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a

săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza

cărora s-a dispus: e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din

motive politice".

Prin urmare, măsura

administrativă descrisă la art. 3 lit. e), "deportarea în străinătate,

după 23 august 1944, din motive politice", constituie de drept, ex lege

O.U.G. nr. 214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimiterea

directă la aceste texte de lege, operată de Legea nr. 221/2009, această măsura

administrativă abuzivă devine și măsura administrativă cu caracter politic, în

înțelesul Legii nr. 221/2009, cu toate că a fost luată înainte de data de 6

martie 1945, dată pe care de fapt ambele acte normative o menționează în titlu

ca început al perioadei de aplicare a acestora.

Foarte important de

subliniat este starea de drept potrivit căreia, în felul în care este

redactată, Legea nr. 221/2009 are prevederi diferit stabilite cu privire la

aplicarea în timp a condamnărilor, respectiv a măsurilor administrative.

Astfel, în ceea ce

privește condamnările, atât la art. 1 alin. (1), unde sunt definite

condamnările cu caracter politic, cât și la art. 4 alin. (1), unde se indică

procedura de constatare a caracterului politic al acestora, se menționează

strict perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu privire la

măsurile administrative, nici la art. 3, unde sunt definite măsurile

administrative cu caracter politic, nici la art. 4 alin. (2), unde se indică

procedura de constatare a caracterului politic al acestora, nu este menționată

o perioadă anume de timp.

Este tocmai ceea ce a

avut în intenție legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi

aplicabil și deportărilor la muncă pentru reconstrucția URSS.

Măsura deportării

recurentei la munca de reconstrucție în fosta URSS a reprezentat o măsură

administrativă dispusă de autoritățile române suverane, pusă în aplicare de

autoritățile române și asumată explicit de Statul Român, care, prin adeverința

nr. 077685 din 17 iunie 1960, eliberată de Ministerul Afacerilor Interne,

confirmă participarea acesteia la munca de reconstrucție în URSS, în perioada

ianuarie 1945 - decembrie 1949, cât și prin înscrierea în carnetul de muncă a

perioadei petrecute în fosta URSS.

De altfel, statul

comunist instaurat în România, la 6 martie 1945, a achiesat la această măsură a

deportării, prin faptul că a acceptat ca proprii cetățeni să fie menținuți încă

4 ani, de la instaurare, într-o formă de sclavie modernă, de către un alt stat,

de asemenea comunist.

Deportarea la muncă

forțată neplătită a fost îndreptată împotriva unei întregi colectivități de

etnici germani pașnici, de cetățenie română, neînrolați în Armata română sau a

altui stat, deci, fără nicio contribuție la cel de-al doilea război mondial.

Este evident că

măsura administrativă la care recurenta a fost supusă a fost luată pe criterii

etnice, discriminând o întreagă etnie, nu are caracter militar și a fost dusă

la îndeplinire de organe de represiune românești, neavând importanță

apartenența acestora la miliție, securitate sau alte organe, potrivit art. 3

din O.U.G. nr. 214/1999, cum greșit afirmă pârâtul.

Conform art. 3

"Prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de

organele fostei miliții sau securități ori de alte organe".

Fapta săvârșită de

reclamantă, adică vina de a purta nume german, de a fi cetățean român de

naționalitate germană, care în acele vremuri tulburi a provocat deportări în

masă ale cetățenilor români, etnici germani, la muncă forțată în fosta URSS, a

avut ca scop exprimarea în mod deschis a împotrivirii față de luarea unor

astfel de măsuri discriminatorii, și este descrisă explicit de art. 2, alin.

(1), lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999:

"e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială".

Prin urmare, prin

trimiterile operate de textele Legii nr. 221/2009, orice măsură administrativă

abuzivă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, devine ex lege măsură administrativă cu

caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009.

Potrivit O.U.G. nr.

214/2009, deportarea în străinătate după 23 august 1944 este neîndoielnic o

măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic.

Este evidentă

intenția legiuitorului de a include în prevederile legii etnicii germani

deportați la muncă în fosta URSS, dar textul legal, din considerente

diplomatice, nu putea numi o țară anume.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac.

Intimatul pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările

și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele

însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea

daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a

căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de reclamantă i-a creat acesteia

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții

sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și

reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în

mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr.

221/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată,

conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Recurenta a susținut

că, spre deosebire de condamnările cu caracter politic, unde legea prevede în

mod expres că aceasta trebuia să fie pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pentru ca persoana condamnată să poată beneficia de

dispozițiile acestei legi, în cazul măsurilor administrative cu caracter

politic, nu există o dispoziție legală care să facă trimitere la o anumită

perioadă în care măsura trebuia dispusă. Ca atare, și în cazul unei măsuri

administrative cu caracter politic dispusă în afara perioadei 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, în speță, în ianuarie 1945, este incidentă Legea nr. 221/2009.

Susținerile

recurentei nu sunt întemeiate.

Astfel cum a arătat

și aceasta, art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în

cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul

altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Pe de altă parte,

deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o

strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de

origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30

de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui

de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Reclamanta a fost

deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană,

iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 cu referire la art. 2 din

O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege),

"Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare".

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fie dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, "(1) Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială".

Situația reclamantei

nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a

arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul

apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei

fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul

vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru

statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo

activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

A mai invocat

recurenta aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 3 lit. e) din O.U.G.

nr. 214/1999, conform cărora prin măsuri administrative abuzive se înțelege

"deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive

politice".

Textul nu este incident

deoarece Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. (3), nu face trimitere la

dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, ci doar la art. 2 alin. (1) din

acest act normativ.

Acesta este și unul

dintre argumentele care fundamentează concluzia că Legea nr. 221/2009 nu a fost

edictată în scopul acordării unei reparații suplimentare în cazul tuturor

persoanelor care au beneficiat de actele de reparație anterioare, Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, ci doar pentru anumite cazuri, dintre care

nu face parte și cazul reclamantei.

Cum s-a arătat deja,

ipotezele prevăzute în actele de reparație anterioare și cele din Legea nr.

221/2009 nu se suprapun în totalitate.

De asemenea, chiar

dacă art. 4 alin. (2) se referă la alte măsuri administrative decât cele

prevăzute la art. 3, ceea ce ar presupune ca acestea să nu fie luate neapărat

de organele fostei miliții sau securități, indicate în această din urmă

dispoziție, este fără dubiu că măsura trebuia luată de un organ al Statului

Român.

Or, această măsură a

fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste

Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată

etnicii germani deportați.

Ordinul sovietic nr.

1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili

de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de

ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării,

constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă

în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă

fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei

indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act,

dispoziții de care reclamanta a și beneficiat.

Actele de mobilizare

anterior menționate exced, însă, cadrului procesual și condițiilor reglementate

de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a

măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva Deciziei civile nr.

380 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2011.