ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8482/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. sub nr. 1615/115 din 13 aprilie 2010, reclamanții R.B. și L.C. (născută R.) au chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., și au solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare în U.R.S.S. a bunicilor lor și obligarea pârâtului la 650.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la 16 ianuarie 1945 bunicii lor au fost ridicați cu forța de armatele română și rusească și au fost strămutați în U.R.S.S. la " munca de reconstrucție " . Până în 1949 au locuit în lagărul din Celeabinsc și au lucrat în mină în condiții vitrege, inumane, care le-au cauzat suferințe fizice și psihice.

Prin Sentința civilă nr. 1097 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că bunicii reclamanților au fost deportați pe motive etnice în U.R.S.S. în luna ianuarie 1945, conform unui ordin al M.A.I.

Reclamanții, în calitate de succesori, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. După cum rezultă din chiar titlul legii, aceasta vizează perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Constatând că legea invocată are scopul de a repara prejudiciile morale și materiale produse de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945 persoanelor condamnate din motive politice sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, instanța a concluzionat că acest act normativ nu se aplică și persoanelor supuse unor măsuri administrative pe considerații de apartenență la o anumită etnie, anterioare datei de 6 martie 1945. Împotriva Sentinței civile nr. 1097 din 14 iunie 2010 au declarat apel reclamanții.

Apelanții-reclamanți au susținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 221/2009, întrucât starea de deportați a existat mult după data de 06 martie 1945, respectiv până în anul 1949. Din oficiu, ca motiv de ordine publică, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța a invocat inexistența temeiului juridic al acțiunii în raport de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin Decizia civilă nr. 51 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. S-a reținut în considerentele deciziei, că în mod corect tribunalul a reținut că problematica despăgubirii persoanelor deportate pentru muncă forțată în U.R.S.S.

nu face obiectul Legii nr. 221/2009. Aceasta, întrucât măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate în timpul regimului comunist instaurat în România după 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României. S-a constatat totodată, că și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, organul de jurisdicție constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.

Instanța de apel a reținut și incidența art. 147 alin. (1) din Constituție și a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Totodată, s-a constatat că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au susținut că soluția este nelegală pentru următoarele considerente: - A fost invocat în acțiunea introductivă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, temei juridic neanalizat de instanță.

- Chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept care au stat la baza emiterii acestui act normativ, subzistă. - Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele interne. - În lipsa unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale, judecătorul are obligația să facă aplicația dispozițiilor Convenției, având în vedere că până în prezent aceste încălcări nu au fost reparate, având caracter continuu și neîntrerupt. - Chiar simpla reglementare conținută de art. 15 din Legea nr. 146/1997, existentă anterior Legii nr. 221/2009, concretizează posibilitatea persoanelor care au suferit condamnări de a solicita repararea prejudiciului moral.

Criticile formulate nu au fost încadrate în drept. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu sunt încadrabile în motivele de nelegalitate strict reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ. pentru a face posibil controlul de legalitate specific căii de atac a recursului. Astfel, instanța de apel a avut în vedere două considerente principale pe temeiul cărora a confirmat soluția tribunalului, de respingere a acțiunii în despăgubiri morale. Pe de o parte, s-a avut în vedere că măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu s-a realizat pe criterii etnice și a fost dispusă de trupele de ocupație sovietice, anterior datei de 6 martie 1945, nefiind o măsură a autorităților statului comunist român și ca atare, situația prejudiciului moral pretins negăsindu-și reglementarea în Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, s-a constatat în mod subsidiar, că și în ipoteza în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul reparației morale realizate prin normele Legii nr. 221/2009, declararea ca neconstituțional a textului art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ a lipsit acțiunea de temeiul ei juridic. Fără să combată aceste argumente ale instanței care au justificat soluția adoptată, recurenții aduc în dezbaterea judiciară din recurs aspecte străine de considerentele determinante ale deciziei recurate. Astfel, aceștia pretind că au invocat în acțiunea introductivă și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fără să arate însă, care ar fi sursa dreptului de care se prevalează prin invocarea protecției normei convenționale și în ce ar fi constat o eventuală greșeală de apreciere în acest sens a instanței de apel, pentru ca astfel, să facă posibil controlul de legalitate.

Totodată, se susține că și după declararea neconstituționalității textului de lege, care a constituit temeiul pretențiilor ar rămâne în vigoare principii de drept care ar justifica soluția de admitere a cererii, fără să indice însă, care ar fi acele principii de natură să justifice acțiunea. În mod asemănător, de o manieră generică, recurenții fac trimitere la " reglementări ale Uniunii Europene " și la norme ale Convenției, fără să indice însă, ce texte a căror aplicare directă în dreptul intern a ignorat instanța de apel. Tot astfel, referirea pe care o fac reclamanții la dispoz. art. 15 din Legea nr. 146/1997 (text care reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru) nu are nicio legătură cu considerentele deciziei și soluția adoptată în cauză, pentru a putea declanșa un control de legalitate pe calea recursului.

În consecință, se constată că aspectele deduse judecății nu se circumscriu unor critici de nelegalitate, exercitarea căii de atac realizându-se cu ignorarea exigențelor procedurale specifice recursului și impuse de reglementarea limitativă a motivelor de nelegalitate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ. Văzând dispoz. art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., conform cărora " cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor " și ținând seama de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va constata incidentă sancțiunea menționată și va pronunța nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții R.B. și L.C. împotriva Deciziei nr. 51 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.