ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8482/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin sub nr. sub nr. 1615/115 din 13 aprilie 2010,

reclamanții R.B. și L.C. (născută R.) au chemat în judecată Statul Român, prin

M.F.P., și au solicitat constatarea caracterului politic al măsurii

administrative de strămutare în U.R.S.S. a bunicilor lor și obligarea pârâtului

la 650.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că la 16 ianuarie 1945 bunicii lor au fost

ridicați cu forța de armatele română și rusească și au fost strămutați în

U.R.S.S. la

"

munca de

reconstrucție

"

. Până în 1949 au

locuit în lagărul din Celeabinsc și au lucrat în mină în condiții vitrege,

inumane, care le-au cauzat suferințe fizice și psihice.

Prin Sentința civilă

nr. 1097 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea

formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că bunicii reclamanților au fost deportați pe

motive etnice în U.R.S.S. în luna ianuarie 1945, conform unui ordin al M.A.I.

Reclamanții, în

calitate de succesori, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

După cum rezultă din

chiar titlul legii, aceasta vizează perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Constatând că legea

invocată are scopul de a repara prejudiciile morale și materiale produse de

regimul totalitar instituit la 6 martie 1945 persoanelor condamnate din motive

politice sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, instanța a

concluzionat că acest act normativ nu se aplică și persoanelor supuse unor

măsuri administrative pe considerații de apartenență la o anumită etnie,

anterioare datei de 6 martie 1945.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1097 din 14 iunie 2010 au declarat apel reclamanții.

Apelanții-reclamanți

au susținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și

următoarele din Legea nr. 221/2009, întrucât starea de deportați a existat mult

după data de 06 martie 1945, respectiv până în anul 1949.

Din oficiu, ca motiv

de ordine publică, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța a invocat

inexistența temeiului juridic al acțiunii în raport de Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Decizia civilă

nr. 51 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat

de reclamanți, ca nefondat.

S-a reținut în

considerentele deciziei, că în mod corect tribunalul a reținut că problematica

despăgubirii persoanelor deportate pentru muncă forțată în U.R.S.S. nu face

obiectul Legii nr. 221/2009.

Aceasta, întrucât

măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate în timpul

regimului comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României.

S-a constatat

totodată, că și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut

obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca

fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, organul

de jurisdicție constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din

Constituție.

Instanța de apel a

reținut și incidența art. 147 alin. (1) din Constituție și a art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora dispozițiile legale constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Totodată, s-a

constatat că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au

putere de lege numai pentru viitor.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamante, care au susținut că soluția este

nelegală pentru următoarele considerente:

- A fost invocat în

acțiunea introductivă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, temei

juridic neanalizat de instanță.

- Chiar după

pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale prin care a fost

declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept

care au stat la baza emiterii acestui act normativ, subzistă.

- Potrivit

reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept

comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele interne.

- În lipsa unei

reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale, judecătorul are

obligația să facă aplicația dispozițiilor Convenției, având în vedere că până

în prezent aceste încălcări nu au fost reparate, având caracter continuu și

neîntrerupt.

- Chiar simpla

reglementare conținută de art. 15 din Legea nr. 146/1997, existentă anterior

Legii nr. 221/2009, concretizează posibilitatea persoanelor care au suferit

condamnări de a solicita repararea prejudiciului moral.

Criticile formulate

nu au fost încadrate în drept.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu sunt încadrabile în

motivele de nelegalitate strict reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc.

civ. pentru a face posibil controlul de legalitate specific căii de atac a

recursului.

Astfel, instanța de

apel a avut în vedere două considerente principale pe temeiul cărora a

confirmat soluția tribunalului, de respingere a acțiunii în despăgubiri morale.

Pe de o parte, s-a

avut în vedere că măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu s-a

realizat pe criterii etnice și a fost dispusă de trupele de ocupație sovietice,

anterior datei de 6 martie 1945, nefiind o măsură a autorităților statului

comunist român și ca atare, situația prejudiciului moral pretins negăsindu-și

reglementarea în Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, s-a

constatat în mod subsidiar, că și în ipoteza în care măsura deportării în

U.R.S.S. ar fi făcut obiectul reparației morale realizate prin normele Legii

nr. 221/2009, declararea ca neconstituțional a textului art. 5 alin. (1) lit.

a) din acest act normativ a lipsit acțiunea de temeiul ei juridic.

Fără să combată

aceste argumente ale instanței care au justificat soluția adoptată, recurenții

aduc în dezbaterea judiciară din recurs aspecte străine de considerentele

determinante ale deciziei recurate.

Astfel, aceștia

pretind că au invocat în acțiunea introductivă și dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fără să arate însă, care ar fi sursa

dreptului de care se prevalează prin invocarea protecției normei convenționale

și în ce ar fi constat o eventuală greșeală de apreciere în acest sens a

instanței de apel, pentru ca astfel, să facă posibil controlul de legalitate.

Totodată, se susține

că și după declararea neconstituționalității textului de lege, care a

constituit temeiul pretențiilor ar rămâne în vigoare principii de drept care ar

justifica soluția de admitere a cererii, fără să indice însă, care ar fi acele

principii de natură să justifice acțiunea.

În mod asemănător, de

o manieră generică, recurenții fac trimitere la

"

reglementări ale

Uniunii Europene

"

și la norme ale Convenției, fără să indice însă, ce

texte a căror aplicare directă în dreptul intern a ignorat instanța de apel.

Tot astfel, referirea

pe care o fac reclamanții la dispoz. art. 15 din Legea nr. 146/1997 (text care

reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru) nu are nicio

legătură cu considerentele deciziei și soluția adoptată în cauză, pentru a

putea declanșa un control de legalitate pe calea recursului.

În consecință, se

constată că aspectele deduse judecății nu se circumscriu unor critici de

nelegalitate, exercitarea căii de atac realizându-se cu ignorarea exigențelor

procedurale specifice recursului și impuse de reglementarea limitativă a

motivelor de nelegalitate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ.

Văzând dispoz. art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., conform cărora

"

cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază și dezvoltarea lor

"

și ținând seama de considerentele anterior

expuse, Înalta Curte va constata incidentă sancțiunea menționată și va pronunța

nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții R.B. și L.C. împotriva Deciziei nr. 51 din 19 ianuarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.