ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4905/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul K.O. a solicitat,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic

și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând

despăgubiri pentru daunele morale.

Prin sentința civilă

nr. 1065 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea,

a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 50.000

euro, la data efectuării plății și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu avocat.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că autoarea reclamantului, numita K.T., a fost deportată la

muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5 ani, perioadă în care a muncit în condiții

foarte grele, supusă unor tratamente inumane, fiind afectată negativ fizic cât și

psihic atât în perioada deportării, cât și după revenirea din U.R.S.S.

Cu privire la reclamant,

Tribunalul a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare

cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi

conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în

străinătate ori constituite prizonieri.

De asemenea, instanța

a constatat că în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie

1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente

prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5, lit. a) Teza II-a, din Legea nr. 221/2009.

Referitor la prejudiciul

moral, prima instanță a constatat că reclamantul a făcut dovada, prin declarația

martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării

antecesorului ce a avut consecința degradării stării fizice și psihice a celui deportat,

stare ce s-a repercutat asupra reclamantului, viața sa fiind direcționată forțat

spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care

ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul

ca și restul cetățenilor și a apreciat că suma de 50.000 euro reprezintă o satisfacție

echitabilă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Reclamantul K.O. a solicitat

admiterea apelului și schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul obligării

pârâtului la plata de despăgubiri în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă

a instanței.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea

în tot a sentinței atacate ca neîntemeiată și nelegală, iar pe fond respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 966 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii,

ca neîntemeiată, a acțiunii introductive de instanță.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a

fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cum Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

astfel încât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Această soluție se impune

deoarece în cauză nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, litigiul aflându-se

în apel, al cărui caracter devolutiv, îndreptățește instanța de judecată să exercite

un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul K.O., arătând că hotărârea instanței de apel este

dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că în cauză nu este

incidentă Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a cărei aplicare încalcă

principiul neretroactivității și nediscriminării, ci este incidentă Legea nr. 221/2009,

conform principiului tempus regit actum.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

Contrar susținerilor recurentului-reclamant,

decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție,

nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior

definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

Pe de altă parte, chiar

în ipoteza în care textul legal ce reglementează acordarea daunelor morale în prezenta

cauză nu ar fi fost declarat neconstituțional, măsura administrativă față de care

s-a solicitat reparația morală în temeiul Legii nr. 221/2009 nu se circumscrie domeniului

de aplicare al acestui act normativ.

Astfel, perioada de referință

la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945

- 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor

administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres

prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care

face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani

pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară,

a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată

nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a

avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale

de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.

Autoarea reclamantului

a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a

regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009,

iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități

a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția

guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate

au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

În atare situație, chiar

în absența Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, acțiunea reclamantului

ar fi fost neîntemeiată, raportat la împrejurarea că măsura abuzivă față de care

s-a solicitat reparația morală excede domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul K.O. împotriva deciziei nr. 966 din 16 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.