ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 552/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 837 din 13 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1506/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere considerentele mai jos redate. Reclamanta este fiica lui M.C. și aceasta a fost deportată la muncă silnică în U.R.S.S., începând din data de 16 ianuarie 1945, timp de 4 ani. Mama reclamantei a fost afectat atât fizic cât și psihic în perioada deportării, efectele prelungindu-se mult în timp după revenirea din U.R.S.S.

Cu privire la reclamantă, instanța a constatat că aceasta beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare, și ale OUG nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: lit. e):” înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparență politică, de avere ori de origine socială”, ordonanța de urgență în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”.

De asemenea, prima instanță a constatat că și în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportare a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2). Cu privire la prejudiciul moral, s-au constatat următoarele: Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare și după revenirea din U.R.S.S., condițiile în care au fost nevoiți să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectați fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportați, eventualele restricții la învățătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai ușor), instanța poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în URSS ( fapt de notorietate și care nu mai trebuie să fie dovedit ), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

În cauză, reclamanta a făcut dovada prin declarația martorului audiat în cauză a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecința degradării stării fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului. Astfel, viața reclamantei a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor. Față de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța de fond a apreciat că suma de 10.000 Euro, reprezintă o echitabilă despăgubire. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, reclamanta S.G.

și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș - Severin. Reclamanta a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în totalitate, arătând în motivare că suma de 10.000 euro acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit și nu reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesoarea sa a avut de suferit atât în timpul deportării, cât și ulterior, fiindu-i afectate sănătatea, onoarea, demnitatea, viața de familie, sursele de venit și imaginea în societate. Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin decizia civilă nr. 414/ A din 2 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 837 din 13 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin în Dosarul nr. 1506/115/2010.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta S.G. A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. În motivarea deciziei s-a reținut că, antecesoarea reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.

În acest context, curtea a apreciat că antecesoarea reclamantei, cetățean român de etnie germană a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 care s-a interpretat în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1945 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 ca Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” Mai mult și extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.

Consecința a fost somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). Prin urmare, Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicată, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Împotriva acestei decizii în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.G. invocând în drept disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că și după publicarea deciziei Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, există temei juridic al acțiunii. S-a susținut că aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale cauzelor aflate în curs de judecată încalcă principiul neretroactivității legii, al egalității și nediscriminării, principii consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar judecătorul național are obligația de a aplica norma convențională.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 2 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.G. împotriva deciziei nr. 414/ A din 02 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.