ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1450 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost respinsă acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul A.G.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru suferințele suportate în perioada regimului comunist de către tatăl său. La termenul de judecată din 27 septembrie 2011, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010.

În acest sens, a arătat că Legea nr. 221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 998 și art. 999 C. civ. În situația în care reglementarea specială a fost deturnată prin admiterea a două excepții de neconstituționalitate, înțelege a-și completa temeiul de drept al acțiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și ale art. 504 și urm. C. proc. pen. La dosarul cauzei au fost administrate probe cu înscrisuri din a căror analiză instanța a reținut că privitor la daunele morale solicitate în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în conformitate cu prev. art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.

Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data apariției Decretului-Lege nr. 118/1990, act normativ prin care legiuitorul român a acordat despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici; or, prezenta solicitare în baza art. 998 - 999 C. civ. a fost formulată pe data de 12 aprilie 2011, deci după expirarea termenului de prescripție de 3 ani. Daunele morale solicitate de către reclamant în temeiul art. 504 C. pen., astfel cum s-a arătat în precizarea de acțiune, au fost respinse. S-a reținut că potrivit art. 504 C. pen., "răspunderea patrimonială a statului poate fi antrenată pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare." Din conținutul acțiunii introductive, cât și al precizării de acțiune rezultă că nu se invocă de către reclamant o asemenea situație, deoarece antecesorul acestuia, A.G.R.

nu a suferit o condamnare, fiind deportat în Bărăgan. Chiar dacă art. 504 alin. (2) și urm. C. pen. prevăd posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a statului și pentru persoanele cărora li s-a restrâns în mod nelegal libertatea, se are în vedere restrângerea libertății acestora în urma unei erori judiciare intervenite ca urmare a unei soluții de condamnare pronunțate de către o instanță, ceea ce nu este cazul în speță. Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii precizate. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 304 1 , 306 alin. (2) C. proc. civ.

față de dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ. și de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța a reținut următoarele: Solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, reclamantul și-a întemeiat cererea, inițial, pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a.

contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladzec contra Georgia), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999 care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Potrivit celor anterior expuse, reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizant) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în.cauza Andrejeva contra Polonia). În consecință, incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost în mod corect reținută, și nici convențiile și tratatele internaționale la care România este parte și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin hotărârea recurată.

În ceea ce privește dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, față de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art. 998 - 999 C. civ.) astfel că nu poate fi vorba de o renunțare a statului la prescripție, dispozițiile art. 1838 și urm. C. civ. referitoare la prescripție, fiind abrogate prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen., instanța a reținut că nici aceste susțineri nu sunt întemeiate. Astfel, dispozițiile constituționale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen. vizează condamnările penale, aceste situații neregăsindu-se în cauza dedusă judecății. În fine, văzând că în mod corect a fost reținută incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sunt nerelevante ca motive de recurs susținerile reclamantului vizând prejudiciul moral, criteriile de stabilire a acestuia, natura compensațiilor bănești și conținutul raportului Comisiei la care acesta a făcut referire. În fine, principiul nediscriminării nu a fost încălcat, câtă vreme neacordarea daunelor morale este consecința celor dispuse de Curtea Constituțională prin Dispoziția nr. 1358/2010 și a nedepunerii cererii în răspundere civilă delictuală în termenul legal de prescripție. Pentru aceste considerente, văzând și cele dispuse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 14/2001 asupra unui recurs în interesul legii, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 304, 304 1 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 578/R din 22 februarie 2012 a respins recursul declarat de reclamantul A.G.I. împotriva Sentinței civile nr. 1450 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin. Împotriva acestei decizii, reclamantul A.G.I. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea Statului Român la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale. În susținerea cererii de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998 - 999, art. 1838 - 1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc.

pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009. De asemenea, reclamantul a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului. În acest sens a arătat că acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile. În susținerea acestei critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depășește suma de 100.000 RON, litigiul de față nu se încadrează în cazurile de excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție.

Reclamantul face trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franței, Hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei și Hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României. Prealabil examinării recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către instanță, Înalta Curte în ceea ce privește critica prin care reclamantul a susținut că sentința instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție o apreciază nefondată.

Din acest punct de vedere, se constată că la termenul de judecată din 27 septembrie 2011, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010, sens în care a arătat că Legea nr. 221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 998 și art. 999 C. civ. Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul nu a renunțat la temeiul inițial al cererii, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta înțelegând a-și completa temeiul de drept al acțiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

și ale art. 504 și urm. C. proc. pen. Revenind la analiza criticii evocate, aceasta nu poate fi reținută, din perspectiva admisibilității prezentei căi de atac, critica vizând existența dublului grad de jurisdicție (apel și recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) și la valoarea obiectului dedus judecății. Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecințe vătămătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu și alții contra României că în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obține măsuri reparatorii.

Acest principiu se aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009. În consecință, în virtutea principiului enunțat în Hotărârea M. Atanasiu și alții contra României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluționat calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009. În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) "Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată". Alin. (6) prevede că hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010. Deci la data pronunțării sentinței de fond, respectiv 11 octombrie 2011, erau în vigoare dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.

Astfel fiind și având în vedere și dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă nr. 578/R din 22 februarie 2012 este pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara ca instanță de recurs, urmare a recursului declarat de reclamantul A.G.I., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ. În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de către instanța de recurs.

Așa fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.G.I. împotriva Deciziei civile nr. 578/R din 22 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - AS