ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1450 din 11

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost respinsă acțiunea

în despăgubiri formulată de reclamantul A.G.I. împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru

suferințele suportate în perioada regimului comunist de către tatăl său.

La termenul de

judecată din 27 septembrie 2011, reclamantul și-a precizat și completat

acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul de drept al acesteia,

raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate

de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010.

În acest sens, a

arătat că Legea nr. 221/2009 are la bază principiile răspunderii civile

delictuale instituite de art. 998 și art. 999 C. civ. În situația în care reglementarea

specială a fost deturnată prin admiterea a două excepții de

neconstituționalitate, înțelege a-și completa temeiul de drept al acțiunii, cu

dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și

ale art. 504 și urm. C. proc. pen.

La dosarul cauzei au

fost administrate probe cu înscrisuri din a căror analiză instanța a reținut că

privitor la daunele morale solicitate în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în

conformitate cu prev. art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripția

dreptului la acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.

Termenul de

prescripție de 3 ani începe să curgă de la data apariției Decretului-Lege nr.

118/1990, act normativ prin care legiuitorul român a acordat despăgubiri pentru

daunele morale suferite de foștii deținuți politici; or, prezenta solicitare în

baza art. 998 - 999 C. civ. a fost formulată pe data de 12 aprilie 2011, deci

după expirarea termenului de prescripție de 3 ani.

Daunele morale

solicitate de către reclamant în temeiul art. 504 C. pen., astfel cum s-a

arătat în precizarea de acțiune, au fost respinse.

S-a reținut că potrivit

art. 504 C. pen., "răspunderea patrimonială a statului poate fi antrenată

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare."

Din conținutul

acțiunii introductive, cât și al precizării de acțiune rezultă că nu se invocă

de către reclamant o asemenea situație, deoarece antecesorul acestuia, A.G.R.

nu a suferit o condamnare, fiind deportat în Bărăgan.

Chiar dacă art. 504

alin. (2) și urm. C. pen. prevăd posibilitatea antrenării răspunderii

patrimoniale a statului și pentru persoanele cărora li s-a restrâns în mod

nelegal libertatea, se are în vedere restrângerea libertății acestora în urma

unei erori judiciare intervenite ca urmare a unei soluții de condamnare

pronunțate de către o instanță, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva sentinței a

declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate,

solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii precizate.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate și în baza art. 304

1

, 306 alin. (2)

C. proc. civ. față de dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ. și de normele

legale ce vor fi mai jos arătate, instanța a reținut următoarele:

Solicitând obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, reclamantul și-a

întemeiat cererea, inițial, pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie      2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii

ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a

cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, în

cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit

cu care legea dispune numai pentru viitor.

Lipsa obligației

statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă

este confirmată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania,

Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladzec contra

Georgia), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție de ordin

moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor

omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în

cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o

manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999 care a permis acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost

supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Potrivit celor

anterior expuse, reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr.

1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin

declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească definitivă pe care o putea executa.

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de

protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act

normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de

caracterizant) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un

astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van

der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko

contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în.cauza Andrejeva contra

Polonia).

În consecință,

incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost în mod corect

reținută, și nici convențiile și tratatele internaționale la care România este

parte și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost

încălcate prin hotărârea recurată.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea astfel întemeiată este prescrisă,

față de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Legea nr. 221/2009

instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art.

998 - 999 C. civ.) astfel că nu poate fi vorba de o renunțare a statului la

prescripție, dispozițiile art. 1838 și urm. C. civ. referitoare la prescripție,

fiind abrogate prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și ale art.

504 și urm. C. proc. pen., instanța a reținut că nici aceste susțineri nu sunt

întemeiate.

Astfel, dispozițiile

constituționale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori

judiciare, iar dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. vizează condamnările

penale, aceste situații neregăsindu-se în cauza dedusă judecății.

În fine, văzând că în

mod corect a fost reținută incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, sunt nerelevante ca motive de recurs susținerile reclamantului

vizând prejudiciul moral, criteriile de stabilire a acestuia, natura

compensațiilor bănești și conținutul raportului Comisiei la care acesta a făcut

referire.

În fine, principiul

nediscriminării nu a fost încălcat, câtă vreme neacordarea daunelor morale este

consecința celor dispuse de Curtea Constituțională prin Dispoziția nr.

1358/2010 și a nedepunerii cererii în răspundere civilă delictuală în termenul

legal de prescripție.

Pentru aceste

considerente, văzând și cele dispuse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 14/2001 asupra unui

recurs în interesul legii, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 304, 304

1

C. proc. civ., Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 578/R din 22 februarie 2012

a respins recursul declarat de reclamantul A.G.I. împotriva Sentinței civile

nr. 1450 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul A.G.I. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea

Statului Român la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, cu titlu

de daune morale.

În susținerea cererii

de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de

atac anterioară, invocând art. 998 - 999, art. 1838 - 1839 C. civ., art. 1349,

art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art.

147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din

Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție, Legea nr. 221/2009.

De asemenea,

reclamantul a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentința

primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind

supusă apelului și recursului. În acest sens a arătat că acțiunea fiind

întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr.

221/2009 nu sunt aplicabile.

În susținerea acestei

critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care

depășește suma de 100.000 RON, litigiul de față nu se încadrează în cazurile de

excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție.

Reclamantul face

trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând

Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franței, Hotărârea din 14

noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei și Hotărârea din 26

ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.

Prealabil examinării

recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către instanță, Înalta

Curte în ceea ce privește critica prin care reclamantul a susținut că sentința

instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție o apreciază

nefondată.

Din acest punct de

vedere, se constată că la termenul de judecată din 27 septembrie 2011,

reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul

de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii

excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin

Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010, sens în care a arătat că Legea nr.

221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de

art. 998 și art. 999 C. civ.

Astfel, Înalta Curte

constată că reclamantul nu a renunțat la temeiul inițial al cererii, respectiv

Legea nr. 221/2009, acesta înțelegând a-și completa temeiul de drept al

acțiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999

C. civ. și ale art. 504 și urm. C. proc. pen.

Revenind la analiza

criticii evocate, aceasta nu poate fi reținută, din perspectiva admisibilității

prezentei căi de atac, critica vizând existența dublului grad de jurisdicție

(apel și recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998,

999 C. civ.) și la valoarea obiectului dedus judecății.

Se constată, sub

acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a

persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate

măsuri administrative, cu consecințe vătămătoare.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu și alții contra României că

în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire,

persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de

ordin general pentru a obține măsuri reparatorii.

Acest principiu se

aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.

În consecință, în

virtutea principiului enunțat în Hotărârea M. Atanasiu și alții contra

României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de

legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluționat

calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, în raport de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În continuare, Înalta

Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin.

(6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția

inadmisibilității recursului.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) "Persoanele condamnate penal în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.

1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic

al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și

după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din

oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia

domiciliază persoana interesată".

Alin. (6) prevede că

hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de

competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII

din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.

Deci la data

pronunțării sentinței de fond, respectiv 11 octombrie 2011, erau în vigoare

dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate,

fiind recursul.

Astfel fiind și având

în vedere și dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora

dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.

221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă

nr. 578/R din 22 februarie 2012 este pronunțată de către Curtea de Apel

Timișoara ca instanță de recurs, urmare a recursului declarat de reclamantul

A.G.I., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se

încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299

alin. (1) C. proc. civ.

În raport de aceste

considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de

recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată

devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de

către instanța de recurs.

Așa fiind, având în

vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii

de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate

cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în

consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul A.G.I. împotriva Deciziei civile nr. 578/R din 22

februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS