ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5825/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5825/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 36184/3/2009, reclamanta

O.T. (născută C.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009,

solicitând acordarea sumei de 300.000 euro, la cursul zilei, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a

reclamantei.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că s-a născut la data de 3 decembrie 1943, în localitatea

Cerlena - Mare, județul Hotin, U.R.S.S. (România înainte de cedare).

Întreaga familie,

respectiv părinții, fratele reclamantei și reclamanta, în noaptea de 17/18

iunie 1951, au fost arestați și deportați în Câmpia Bărăganului, lângă comuna

Perieți, Județul Ialomița, unde li s-a stabilit și domiciliul obligatoriu, conform

Decretului nr. 200/1951 al M.A.I., printr-o decizie abuzivă și persecutorie.

Arată reclamanta, că

la data deportării, avea vârsta de 7 ani și jumătate, măsura domiciliul

obligatoriu fiind executată timp de 4 ani, 3 luni și 12 zile, respectiv în

perioada 17/18 iunie 1951 - 30 septembrie 1955, conform dovezii din 1991,

Ministerul de Interne - Direcția Secretariat.

Prin măsura dispusă

de statul comunist, reclamanta a fost privată de toate drepturile, de acces la

serviciile medicale, educaționale și sociale, în condițiile în care părinții ei

nu aveau nici o vină, ci doar erau refugiați legal din teritoriile cedate, fără

a fi respectate măsurile de protecție ale copilului, astfel că pedeapsa a avut

un caracter politic și abuziv, persecutoriu, implicând restricții de libertate.

În baza Decretului

Lege nr. 118/1990, reclamanta a obținut hotărârea din 7 februarie 1991 prin

care i s-a recunoscut calitatea de fost deținut politic, obținând o

indemnizație în sumă de 857 lei, sumă cu caracter compensator, dar care nu

poate acoperi prejudiciul moral suferit la acea vârstă și nici în restul

anilor, după executarea măsurii de domiciliu obligatoriu, când evoluția

socială, educațională și profesională erau condiționate de un dosar cu origine

sănătoasă, fără condamnări politice.

Reclamanta susține că

studiile au fost continuate mai târziu, că starea de sănătate a fost distrusă,

fiind într-o stare depresivă cronică, din cauza frigului, foamei, sărăciei și

stresului zilnic.

Încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului, măsurile severe, traiul în câmp, fără

acoperiș deasupra capului, fără apă potabilă, fără alimente, fără igienă

normală, sub pază armată și cu restricții de libertate, au constrâns-o pe

reclamantă și pe familia acesteia să ducă o viață sub limita demnității umane.

În drept se invocă

disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin cererea depusă

la dosar la data de 18 noiembrie 2009, reclamanta și-a majorat cuantumul

pretențiilor la suma de 469.500 euro, pentru perioada în care a suportat măsura

domiciliului obligatoriu, completând și motivele de fapt în susținerea cererii

inițiale.

Prin sentința civilă nr.

72 din 22 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis în parte cererea, fiind obligat pârâtul către reclamantă la plata

sumei de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R.,

cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut următoarele:

Așa cum rezultă prin

adresa din 9 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne - Direcția

Secretariat, aflată la fila 13 din dosar, reclamanta O.T. (fostă C.) a fost

dislocată cu părinții la data de 17/18 iunie 1951, comuna Fundata - Slobozia,

prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiind dislocată din zona de vest.

Prin Decizia M.A.I. nr.

6100/1955 i s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 30 septembrie 1955.

Prin Hotărârea din 17

februarie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor

persecutate din motive politice, conform Decretului - Lege nr. 118/1990,

reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ,

respectiv perioada 4 ani, 3 luni și 12 zile, pentru care a executat măsura

domiciliului obligatoriu, a fost constituită ca vechime în muncă și i s-a

acordat o indemnizație lunară în cuantum de 857 lei, astfel că, conform adresei

din 22 decembrie 2009, emisă de Casa Locală de Pensii Sector 2, totalul

idemnizațiilor lunare acordate reclamantei, sunt în valoare totală de 41.119

lei, aferentă perioadei 1 aprilie 1990 - 31 decembrie 2009.

Totodată reclamantei

i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența comunistă, așa cum

rezultă din Decizia nr. 1196 din 1 august 2002.

În prezenta cauză,

tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de

reclamantă prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare

și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile

fundamentale ale copilului și ale omului.

Este de netăgăduit că

orice arestare și inculpare pe nedrept (în aceeași măsură și orice măsură

administrativă cu caracter politic) produc celor în cauză suferințe, că astfel

de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile

personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, le

produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații

materiale.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia

asupra stării generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra

posibilităților de a se realiza din punct de vedere social, profesional și

material în astfel de condiții.

În stabilirea și

acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere

principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și

o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de

ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantei, ci și

de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Având în vedere că în

prezenta cauză, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte care au

fost consecințele luării măsurii administrative, pe plan fizic și psihic, și în

ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, în

raport de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor reclamantei,

instanța de fond a apreciat că suma de 8.000 euro, echivalent în lei la data

plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral

suferit de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe au formulat în termen legal calea de atac, calificată de către

instanță prin încheierea de ședință din 22 iunie 2010, ca fiind apel:

- reclamanta,

considerând că este nefundamentată și netemeinică, cuprinde motive

contradictorii și solicitând modificarea în parte a sentinței, admiterea în

integralitate a acțiunii făcute la prima instanță și obligarea Statului Român

prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei solicitate, reprezentând despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit prin deportare și stabilirea domiciliului

obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951 - 1955.

În motivarea

apelului, reclamanta a adus, în esență, următoarele critici:

Cu toate că instanța

recunoaște că au fost încălcate reclamantei drepturile fundamentale ale

copilului și ale omului, fiindu-i lezate demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege, iar

suferințele fizice și psihice ale reclamantei sunt inestimabile, totuși

consideră că nu au fost administrate probe cu privire la consecințele pe plan

fizic și psihic, ale situației familiale profesionale, sociale.

Experiența

traumatizantă a produs o netăgăduită daună morală, a condus astfel la

dificultatea dezvoltării unor strategii de supraviețuire, manifestată în plan

psihic cu tendințe depresive. Realitatea acestor manifestări ca alterarea

mecanismelor psihologice de adaptare sunt constatate și în studii asupra

copiilor care au supraviețuit holocaustului nazist și asupra celor refugiați.

Aceste prejudicii

nepatrimoniale provocate prin măsurile administrative cu caracter politic unui

copil de 7 ani si 6 luni, trebuie să fie reparate în măsura suficientă, iar

reparația să fie reală, integrală, echitabilă și să asigure posibilități de

reparare a suferințelor prin care a trecut în acea perioadă juvenilă,

văzându-și reduse speranțele și perspectivele de viață, cu impact asupra

evoluției întregii sale vieți. De aceea s-a considerat că suma solicitată drept

reparare a prejudiciului moral suferit, este o suma echitabila.

- pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat apel, considerând că

hotărârea este, în parte netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii și solicitând schimbarea sentinței, în

sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, ca fiind

neîntemeiată.

În motivarea

apelului, pârâtul a arătat în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere

faptul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, și sunt

echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a, de la

art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cum, în cauză,

reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerându-se că cererea

acesteia trebuie respinsă ca nefondată.

În subsidiar, s-a

arătat că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului - Lege nr.

118/1990, fapt reținut de către instanța de fond, dar neapreciat suficient.

De asemenea, instanța

nu ar fi reținut nici un criteriu pe baza căruia a ajuns la cuantumul

despăgubirilor, acestea fiind stabilit în mod arbitrar.

S-a precizat de către

apelant că într-o cauză similară, s-a pronunțat și Tribunalul Ialomița Secția

Civilă prin sentința civilă nr. 1997/ F din 17 decembrie 2009 (Dosarul nr. 4221/98/2009),

prin care a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Examinând sentința

apelată prin prisma motivelor invocate și ținând seama de actele și lucrările

dosarului, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Pornind de la critica

invocată de către recurentul - pârât, Curtea a apreciat că sintagma „prejudiciul

moral suferit prin condamnare”, uzitată la pronunțarea înaintea primei

instanțe, este folosită de legiuitor într-un sens larg, incluzând atât

prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărârii judecătorești de

condamnare, cât și cel produs prin luarea unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Fiind vorba de

discriminare politică în ambele situații, nu există vreo rațiune pentru care în

cazul condamnării penale printr-o hotărâre să se acorde daune morale, iar când

s-a dispus o măsură administrativă, din aceleași motive, să nu fie permisă

acordarea daunelor morale.

Pe de altă parte,

verificând conținutul dispozițiilor legale cuprinse în art. 5 alin. (1) al

Legii, se observa la reglementările din cadrul lit. b) și c) că, de fiecare

dată când legiuitorul a dorit să se refere la condamnare în sens strict, a

menționat expres „prin hotărâre de condamnare”.

În ceea ce privește

cuantumul acestei despăgubiri, Curtea a avut în vedere, în concordanță și față

de criteriile stabilite de art. 5 alin. (11) din Lege (completare), raportarea

la perioada în care reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, vârsta acesteia (7

- 11 ani), gravitatea măsurii luate împotriva părinților săi care s-au răsfrânt

și asupra sa, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

produse de sentimentele de nedreptățire și dezrădăcinare, pe care le-a

resimțit, obligarea de a se obișnui cu alt mediu, alți oameni, fără a avea o

explicație rezonabilă. În funcție de aceste criterii, cuantumul despăgubirii cuvenite

a fost apreciat ca îndestulător, raportat la suma stabilită de către prima

instanță, de 8.000 de euro, motiv pentru care, prin Decizia civilă nr. 172/ A

din 8 iulie 2010 Curtea de Apel București, a respins apelurile declarate.

Împotriva Deciziei civile

nr. 172/ A pronunțata la data de 08 iulie 2010 de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civila, au declarat recurs atât recurenta, cât și pârâtul Statul Român.

Recurenta reclamantă

susține că, Decizia civila nr. 172/ A din 8 iulie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a legii sub următoarele trei aspecte: un prim aspect vizează faptul că

prin decizia pronunțată în Dosarul nr. 36184/3/2009, instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a legii, deoarece a avut în vedere la momentul motivării deciziei

pronunțate, un act normativ - O.U.G. nr. 62/2010 - care nu intrase în vigoare

la închiderea dezbaterilor.

O.U. nr. 62/2010 pe care

instanța de apel a avut-o în vedere la soluționarea prezentului dosar a intrat

în vigoare la data de 1 iulie 2010, deci ulterior introducerii cererii ulterior

închiderii dezbaterilor, astfel că instanța de apel nu se putea raporta la prevederile

acestui act normativ, chiar daca era în vigoare la momentul pronunțării deciziei

recurate.

Raportul juridic trebuia

analizat de Curtea de Apel București, la momentul nașterii acestuia, și nu

ulterior. Momentul nașterii raportului juridic, respectiv dreptul substanțial

de a solicita despăgubiri s-a născut după apariția Legii nr. 221/2009, în

momentul depunerii acțiunii petitorii la instanța de fond.

Se susține că actul

normativ pe care instanța de apel ș-a fundamentat soluția la pronunțarea deciziei

recurate, a fost declarat în prezent neconstituțional.

Un alt aspect cu

privire la care se consideră că decizia instanței este lipsită de temei legal,

astfel cum prevede art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar fi acela că s-a constatat

în mod nelegal că reclamanta nu este îndreptățită să primească despăgubirile în

cuantumul solicitat, întrucât ar fi primit anterior despăgubiri în baza Decretului

- Lege nr. 118/1990.

O altă critică

vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., susținându-se că prin decizia pronunțată, instanța de apel se

contrazice în motivarea acesteia, deoarece, deși a considerat la momentul

solicitării probatoriului că sunt suficiente înscrisurile depuse la dosar, anterior,

în motivarea deciziei aceasta constată că reclamanta nu a produs suficiente

dovezi privind consecințele măsurii administrative.

Prin respingerea

probei testimoniale, instanța de apel a împiedicat-o să-și dovedească

susținerile, inclusiv prin mărturiile prezentate de persoane care au suportat

aceleași condiții inumane.

Se invocă în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Motivele invocate de

recurentul Statul Român vizează următoarea critică:

Hotărârea pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, este netemeinică și nelegală

(în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în mod greșit instanța a

respins apelul Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, menținând

obligația de plată către reclamantă a sumei de 8.000 de euro cu titlu de

despăgubiri, interpretând astfel în mod eronat art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Persoanele care au

fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, beneficiază de

despăgubirile prevăzute la lit. b) și constau în echivalentul valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă

acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri în echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției.

Cum în cauza de față

reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, se susține că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o

alta localitate.

Astfel, instanța de

apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale

cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor

nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție

preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească

vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului

probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Se mai invocă

ignorarea faptului că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza

Decretului Lege nr. 118/1990, fapt reținut de către instanța de apel, dar

neapreciat suficient, prin urmare într-o astfel de situație devin incidente

dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Se invocă în drept art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și Legea nr. 221/2009.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea

greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Motivele de recurs

invocate de recurenta - reclamantă nu pot fi primite.

Recurenta a susținut

o eronată aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, critică ce

nu se justifică: instanța de apel a considerat în mod just că reclamanta se

încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea unei

măsuri administrative cu caracter politic, iar în privința cuantumului acestor

despăgubiri, instanțele de judecată au respectat criteriile stabilite de art. 5

din Legea nr. 221/2009.

Astfel, nu este

incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

invocat de recurenta - reclamantă; prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei,

instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul - Lege

nr. 187/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, dispoziții legale pe care instanța de apel

le-a interpretat în mod just.

Nici susținerea

recurentei privind aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 nu poate conduce

la susținerea nelegalității deciziei recurate.

Curtea de Apel

București a reținut în mod corect că dispozițiile aplicabile în speța supusă

judecății sunt dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

citându-se dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 ca o confirmare a

interpretării realizate de prima instanță.

Cu privire la

susținerea relativă la neconstituționalitatea dispozițiilor actului normativ

declarat astfel de Curtea Constituțională, instanța reține că, fiind în

prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se

pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de

efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții

Constituționale asupra ordinii juridice astfel cum este ea surprinsă la

momentul adoptării deciziei.

Din punct de vedere

al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru

viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum este vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continuă

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune,

referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) pe temeiul Legii nr. 221/2009 - dreptul

la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării

jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, care este de imediată și generală aplicare.

Rezultă de aici, că

decizia Curții Constituționale reprezintă un temei juridic nu numai pentru

respingerea, ca nefondate, a cererilor în prima instanță, dar chiar și pentru

reformarea în apel, întrucât partea nu se poate prevala de vreun drept

câștigat, câtă vreme acesta era în curs de naștere sau de constituire la

momentul la care a intervenit constatarea caracterului neconstituțional ai

normei legale ce fundamenta pretenția părții.

De aceea, nu se poate

spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare întrucât nu

avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în

această situație, despre raporturi juridice stabilite de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se determina legea incidență la momentul

la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior

efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Prin derogare de la

regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi,

efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu,

cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că,

atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților,

configurate prin acordul lor de voință își păstrează întinderea, durata,

modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării

actului juridic).

Așadar, în cazul

situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Nici ultimul motiv de

nelegalitate invocat, respectiv motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu se justifică. Decizia instanței de apel nu cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii, se arată în considerente acele

motive de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, așa cum prevăd

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei

vizează, mai degrabă, nemulțumirea față de modul de administrare a unor probe

și față de soluția pronunțată pe fondul cauzei, critici ce nu se pot încadra în

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici motivele de

recurs invocate de recurentul - pârât Statul Român nu se justifică. Așa cum în

mod just a considerat și instanța de apel, se justifică acordarea de

despăgubiri și în situația luării unei măsuri administrative cu caracter

politic, fiind interpretate în mod corect dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009.

Din economia generală

a textelor cuprinse în Legea nr. 221/2009 și din interpretarea logică și

teleologică a acestora, rezultă cu prisosință faptul că toate persoanele, atât

cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

politice în perioada de referință, (cu caracter de drept politic sau constatat

judiciar), beneficiază, așa cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Lege, de

dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale.

Ambele nedreptăți,

respectiv condamnarea și măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale

regimului comunist fără nicio diferențiere sub aspectul caracterului politic și

abuziv și vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului

comunist totalitar și care au suferit ca urmare, consecințele penale sau

administrative sancționatorii și aducătoare de prejudicii materiale și morale.

Prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de

circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii

acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Or, ambele

acte normative au ca obiect, fără diferențieri, acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv

atât persoanelor condamnate politic, cât și persoanelor împotriva cărora au

fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive. De asemenea,

s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic

anterior și au suferit ca urmare, măsuri abuzive penale/sau administrative,

care, la rândul lor, au produs acestor persoane prejudicii morale și/ sau

materiale ce urmează a fi reglementate în mod adecvat.

De asemenea, dacă

legiuitorul ar fi dorit să excludă în mod categoric de la despăgubirile pentru

prejudiciul moral, persoanele ce au făcut obiectul unor măsuri politice

administrative, pornind aprecierea de la premisa că cele două acte normative

anterioare au fost de natură să repare în totalitate sub acest aspect

nedreptățile făcute ar fi folosit ca tehnică legislativă, aceleași proceduri

utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

Or, evitarea unei duble

reparații, este valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, cât

și a celui de ordin moral, iar nerespectarea adecvată a celui moral, reclamă o

solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile noii legi.

Acestea sunt

considerentele în temeiul cărora Curtea apreciază că persoana față de care s-au

luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte

normative anterioare: Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Nici critica

recurentului pârât Statul Român privind cuantumul despăgubirilor acordate de

instanța de fond și menținută de instanța de apel nu se justifică.

În mod just Curtea de

apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în

ceea ce privește stabilirea acestui cuantum al despăgubirilor.

Acest cuantum se

stabilește prin aprecierea, în raport de consecințele negative suferite de cel

în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care

au fost lezate aceste valori sau i-au afectat situația familială, profesională

sau socială. În cuantificarea acestor despăgubiri, aceste criterii sunt

subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În cauză, în mod just

s-a reținut că a fost dovedită măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin

măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva reclamantei și în

mod legal au fost cuantificate despăgubirile la 8.000 euro de instanța de

judecată, apreciindu-se că această sumă este de natură a compensa prejudiciul moral

suferit de reclamantă.

Pentru aceste

considerente se vor respinge recursurile declarate și în baza art. 312 C. proc.

civ. și se va menține decizia Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamanta O. (fostă C) T. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva Deciziei civile nr. 172/ A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 iulie 2011.