ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5825/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 36184/3/2009, reclamanta O.T. (născută C.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 300.000 euro, la cursul zilei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a reclamantei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut la data de 3 decembrie 1943, în localitatea Cerlena - Mare, județul Hotin, U.R.S.S. (România înainte de cedare). Întreaga familie, respectiv părinții, fratele reclamantei și reclamanta, în noaptea de 17/18 iunie 1951, au fost arestați și deportați în Câmpia Bărăganului, lângă comuna Perieți, Județul Ialomița, unde li s-a stabilit și domiciliul obligatoriu, conform Decretului nr. 200/1951 al M.A.I., printr-o decizie abuzivă și persecutorie.

Arată reclamanta, că la data deportării, avea vârsta de 7 ani și jumătate, măsura domiciliul obligatoriu fiind executată timp de 4 ani, 3 luni și 12 zile, respectiv în perioada 17/18 iunie 1951 - 30 septembrie 1955, conform dovezii din 1991, Ministerul de Interne - Direcția Secretariat. Prin măsura dispusă de statul comunist, reclamanta a fost privată de toate drepturile, de acces la serviciile medicale, educaționale și sociale, în condițiile în care părinții ei nu aveau nici o vină, ci doar erau refugiați legal din teritoriile cedate, fără a fi respectate măsurile de protecție ale copilului, astfel că pedeapsa a avut un caracter politic și abuziv, persecutoriu, implicând restricții de libertate.

În baza Decretului Lege nr. 118/1990, reclamanta a obținut hotărârea din 7 februarie 1991 prin care i s-a recunoscut calitatea de fost deținut politic, obținând o indemnizație în sumă de 857 lei, sumă cu caracter compensator, dar care nu poate acoperi prejudiciul moral suferit la acea vârstă și nici în restul anilor, după executarea măsurii de domiciliu obligatoriu, când evoluția socială, educațională și profesională erau condiționate de un dosar cu origine sănătoasă, fără condamnări politice. Reclamanta susține că studiile au fost continuate mai târziu, că starea de sănătate a fost distrusă, fiind într-o stare depresivă cronică, din cauza frigului, foamei, sărăciei și stresului zilnic.

Încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, măsurile severe, traiul în câmp, fără acoperiș deasupra capului, fără apă potabilă, fără alimente, fără igienă normală, sub pază armată și cu restricții de libertate, au constrâns-o pe reclamantă și pe familia acesteia să ducă o viață sub limita demnității umane. În drept se invocă disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin cererea depusă la dosar la data de 18 noiembrie 2009, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 469.500 euro, pentru perioada în care a suportat măsura domiciliului obligatoriu, completând și motivele de fapt în susținerea cererii inițiale. Prin sentința civilă nr. 72 din 22 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea, fiind obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele: Așa cum rezultă prin adresa din 9 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne - Direcția Secretariat, aflată la fila 13 din dosar, reclamanta O.T. (fostă C.) a fost dislocată cu părinții la data de 17/18 iunie 1951, comuna Fundata - Slobozia, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiind dislocată din zona de vest. Prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955 i s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 30 septembrie 1955. Prin Hotărârea din 17 februarie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului - Lege nr. 118/1990, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ, respectiv perioada 4 ani, 3 luni și 12 zile, pentru care a executat măsura domiciliului obligatoriu, a fost constituită ca vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară în cuantum de 857 lei, astfel că, conform adresei din 22 decembrie 2009, emisă de Casa Locală de Pensii Sector 2, totalul idemnizațiilor lunare acordate reclamantei, sunt în valoare totală de 41.119 lei, aferentă perioadei 1 aprilie 1990 - 31 decembrie 2009. Totodată reclamantei i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența comunistă, așa cum rezultă din Decizia nr. 1196 din 1 august 2002. În prezenta cauză, tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamantă prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului și ale omului.

Este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept (în aceeași măsură și orice măsură administrativă cu caracter politic) produc celor în cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra posibilităților de a se realiza din punct de vedere social, profesional și material în astfel de condiții.

În stabilirea și acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantei, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs. Având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative, pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, în raport de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor reclamantei, instanța de fond a apreciat că suma de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au formulat în termen legal calea de atac, calificată de către instanță prin încheierea de ședință din 22 iunie 2010, ca fiind apel: - reclamanta, considerând că este nefundamentată și netemeinică, cuprinde motive contradictorii și solicitând modificarea în parte a sentinței, admiterea în integralitate a acțiunii făcute la prima instanță și obligarea Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei solicitate, reprezentând despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin deportare și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951 - 1955. În motivarea apelului, reclamanta a adus, în esență, următoarele critici: Cu toate că instanța recunoaște că au fost încălcate reclamantei drepturile fundamentale ale copilului și ale omului, fiindu-i lezate demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege, iar suferințele fizice și psihice ale reclamantei sunt inestimabile, totuși consideră că nu au fost administrate probe cu privire la consecințele pe plan fizic și psihic, ale situației familiale profesionale, sociale.

Experiența traumatizantă a produs o netăgăduită daună morală, a condus astfel la dificultatea dezvoltării unor strategii de supraviețuire, manifestată în plan psihic cu tendințe depresive. Realitatea acestor manifestări ca alterarea mecanismelor psihologice de adaptare sunt constatate și în studii asupra copiilor care au supraviețuit holocaustului nazist și asupra celor refugiați. Aceste prejudicii nepatrimoniale provocate prin măsurile administrative cu caracter politic unui copil de 7 ani si 6 luni, trebuie să fie reparate în măsura suficientă, iar reparația să fie reală, integrală, echitabilă și să asigure posibilități de reparare a suferințelor prin care a trecut în acea perioadă juvenilă, văzându-și reduse speranțele și perspectivele de viață, cu impact asupra evoluției întregii sale vieți.

De aceea s-a considerat că suma solicitată drept reparare a prejudiciului moral suferit, este o suma echitabila. - pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat apel, considerând că hotărârea este, în parte netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și solicitând schimbarea sentinței, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, ca fiind neîntemeiată. În motivarea apelului, pârâtul a arătat în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a, de la art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cum, în cauză, reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerându-se că cererea acesteia trebuie respinsă ca nefondată. În subsidiar, s-a arătat că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fapt reținut de către instanța de fond, dar neapreciat suficient. De asemenea, instanța nu ar fi reținut nici un criteriu pe baza căruia a ajuns la cuantumul despăgubirilor, acestea fiind stabilit în mod arbitrar. S-a precizat de către apelant că într-o cauză similară, s-a pronunțat și Tribunalul Ialomița Secția Civilă prin sentința civilă nr. 1997/ F din 17 decembrie 2009 (Dosarul nr. 4221/98/2009), prin care a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Examinând sentința apelată prin prisma motivelor invocate și ținând seama de actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Pornind de la critica invocată de către recurentul - pârât, Curtea a apreciat că sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, uzitată la pronunțarea înaintea primei instanțe, este folosită de legiuitor într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărârii judecătorești de condamnare, cât și cel produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic. Fiind vorba de discriminare politică în ambele situații, nu există vreo rațiune pentru care în cazul condamnării penale printr-o hotărâre să se acorde daune morale, iar când s-a dispus o măsură administrativă, din aceleași motive, să nu fie permisă acordarea daunelor morale.

Pe de altă parte, verificând conținutul dispozițiilor legale cuprinse în art. 5 alin. (1) al Legii, se observa la reglementările din cadrul lit. b) și c) că, de fiecare dată când legiuitorul a dorit să se refere la condamnare în sens strict, a menționat expres „prin hotărâre de condamnare”. În ceea ce privește cuantumul acestei despăgubiri, Curtea a avut în vedere, în concordanță și față de criteriile stabilite de art. 5 alin. (11) din Lege (completare), raportarea la perioada în care reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, vârsta acesteia (7 - 11 ani), gravitatea măsurii luate împotriva părinților săi care s-au răsfrânt și asupra sa, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, produse de sentimentele de nedreptățire și dezrădăcinare, pe care le-a resimțit, obligarea de a se obișnui cu alt mediu, alți oameni, fără a avea o explicație rezonabilă.

În funcție de aceste criterii, cuantumul despăgubirii cuvenite a fost apreciat ca îndestulător, raportat la suma stabilită de către prima instanță, de 8.000 de euro, motiv pentru care, prin Decizia civilă nr. 172/ A din 8 iulie 2010 Curtea de Apel București, a respins apelurile declarate. Împotriva Deciziei civile nr. 172/ A pronunțata la data de 08 iulie 2010 de Curtea de Apel București, secția a IX-a civila, au declarat recurs atât recurenta, cât și pârâtul Statul Român. Recurenta reclamantă susține că, Decizia civila nr. 172/ A din 8 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii sub următoarele trei aspecte: un prim aspect vizează faptul că prin decizia pronunțată în Dosarul nr. 36184/3/2009, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece a avut în vedere la momentul motivării deciziei pronunțate, un act normativ - O.U.G.

nr. 62/2010 - care nu intrase în vigoare la închiderea dezbaterilor. O.U. nr. 62/2010 pe care instanța de apel a avut-o în vedere la soluționarea prezentului dosar a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2010, deci ulterior introducerii cererii ulterior închiderii dezbaterilor, astfel că instanța de apel nu se putea raporta la prevederile acestui act normativ, chiar daca era în vigoare la momentul pronunțării deciziei recurate. Raportul juridic trebuia analizat de Curtea de Apel București, la momentul nașterii acestuia, și nu ulterior. Momentul nașterii raportului juridic, respectiv dreptul substanțial de a solicita despăgubiri s-a născut după apariția Legii nr. 221/2009, în momentul depunerii acțiunii petitorii la instanța de fond.

Se susține că actul normativ pe care instanța de apel ș-a fundamentat soluția la pronunțarea deciziei recurate, a fost declarat în prezent neconstituțional. Un alt aspect cu privire la care se consideră că decizia instanței este lipsită de temei legal, astfel cum prevede art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar fi acela că s-a constatat în mod nelegal că reclamanta nu este îndreptățită să primească despăgubirile în cuantumul solicitat, întrucât ar fi primit anterior despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. O altă critică vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținându-se că prin decizia pronunțată, instanța de apel se contrazice în motivarea acesteia, deoarece, deși a considerat la momentul solicitării probatoriului că sunt suficiente înscrisurile depuse la dosar, anterior, în motivarea deciziei aceasta constată că reclamanta nu a produs suficiente dovezi privind consecințele măsurii administrative.

Prin respingerea probei testimoniale, instanța de apel a împiedicat-o să-și dovedească susținerile, inclusiv prin mărturiile prezentate de persoane care au suportat aceleași condiții inumane. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Motivele invocate de recurentul Statul Român vizează următoarea critică: Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, este netemeinică și nelegală (în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în mod greșit instanța a respins apelul Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, menținând obligația de plată către reclamantă a sumei de 8.000 de euro cu titlu de despăgubiri, interpretând astfel în mod eronat art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) și constau în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. Cum în cauza de față reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, se susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.

Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte. Se mai invocă ignorarea faptului că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului Lege nr. 118/1990, fapt reținut de către instanța de apel, dar neapreciat suficient, prin urmare într-o astfel de situație devin incidente dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Se invocă în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și Legea nr. 221/2009. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Motivele de recurs invocate de recurenta - reclamantă nu pot fi primite.

Recurenta a susținut o eronată aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, critică ce nu se justifică: instanța de apel a considerat în mod just că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, iar în privința cuantumului acestor despăgubiri, instanțele de judecată au respectat criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Astfel, nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta - reclamantă; prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul - Lege nr. 187/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, dispoziții legale pe care instanța de apel le-a interpretat în mod just. Nici susținerea recurentei privind aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 nu poate conduce la susținerea nelegalității deciziei recurate. Curtea de Apel București a reținut în mod corect că dispozițiile aplicabile în speța supusă judecății sunt dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, citându-se dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 ca o confirmare a interpretării realizate de prima instanță.

Cu privire la susținerea relativă la neconstituționalitatea dispozițiilor actului normativ declarat astfel de Curtea Constituțională, instanța reține că, fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei. Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continuă să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) pe temeiul Legii nr. 221/2009 - dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, care este de imediată și generală aplicare. Rezultă de aici, că decizia Curții Constituționale reprezintă un temei juridic nu numai pentru respingerea, ca nefondate, a cererilor în prima instanță, dar chiar și pentru reformarea în apel, întrucât partea nu se poate prevala de vreun drept câștigat, câtă vreme acesta era în curs de naștere sau de constituire la momentul la care a intervenit constatarea caracterului neconstituțional ai normei legale ce fundamenta pretenția părții.

De aceea, nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice stabilite de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se determina legea incidență la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că, atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic). Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Nici ultimul motiv de nelegalitate invocat, respectiv motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se justifică. Decizia instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, se arată în considerente acele motive de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Criticile recurentei vizează, mai degrabă, nemulțumirea față de modul de administrare a unor probe și față de soluția pronunțată pe fondul cauzei, critici ce nu se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici motivele de recurs invocate de recurentul - pârât Statul Român nu se justifică. Așa cum în mod just a considerat și instanța de apel, se justifică acordarea de despăgubiri și în situația luării unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind interpretate în mod corect dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Din economia generală a textelor cuprinse în Legea nr. 221/2009 și din interpretarea logică și teleologică a acestora, rezultă cu prisosință faptul că toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință, (cu caracter de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază, așa cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Lege, de dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale. Ambele nedreptăți, respectiv condamnarea și măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără nicio diferențiere sub aspectul caracterului politic și abuziv și vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit ca urmare, consecințele penale sau administrative sancționatorii și aducătoare de prejudicii materiale și morale.

Prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără diferențieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive. De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic anterior și au suferit ca urmare, măsuri abuzive penale/sau administrative, care, la rândul lor, au produs acestor persoane prejudicii morale și/ sau materiale ce urmează a fi reglementate în mod adecvat.

De asemenea, dacă legiuitorul ar fi dorit să excludă în mod categoric de la despăgubirile pentru prejudiciul moral, persoanele ce au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprecierea de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să repare în totalitate sub acest aspect nedreptățile făcute ar fi folosit ca tehnică legislativă, aceleași proceduri utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege. Or, evitarea unei duble reparații, este valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, cât și a celui de ordin moral, iar nerespectarea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile noii legi.

Acestea sunt considerentele în temeiul cărora Curtea apreciază că persoana față de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare: Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Nici critica recurentului pârât Statul Român privind cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond și menținută de instanța de apel nu se justifică. În mod just Curtea de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește stabilirea acestui cuantum al despăgubirilor.

Acest cuantum se stabilește prin aprecierea, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori sau i-au afectat situația familială, profesională sau socială. În cuantificarea acestor despăgubiri, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. În cauză, în mod just s-a reținut că a fost dovedită măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva reclamantei și în mod legal au fost cuantificate despăgubirile la 8.000 euro de instanța de judecată, apreciindu-se că această sumă este de natură a compensa prejudiciul moral suferit de reclamantă.

Pentru aceste considerente se vor respinge recursurile declarate și în baza art. 312 C. proc. civ. și se va menține decizia Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta O. (fostă C) T. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 172/ A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2011.