ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3469/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea introdusă și înregistrată la Tribunalul

Neamț sub nr. 4708/103 din 18 decembrie 2009 (precizată în ședința din 18

ianuarie 2010), reclamanta D.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor solicitând instanței următoarele: să constate caracterul politic

al măsurii administrative aplicate defunctului său tată C.P.Ș., decedat în anul

1987, constând în internarea într-o colonie de muncă în perioada 1952-1953 și stabilirea

domiciliului obligatoriu la Burdușani în perioada 1951-1952 și 1953-1956; să constate

caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei, constând în stabilirea

domiciliului obligatoriu la Burdușani în perioada 1951-1956; să dispună obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri morale în valoare de 300.000 euro (echivalent

lei) în calitate de moștenitoare a tatălui său, precum și daune morale în cuantum

de 300.000 euro pentru suferințele personale îndurate ca urmare a măsurilor administrative

menționate.

În motivare, reclamanta

a arătat că în anul 1945 tatăl său a fost detașat cu serviciul de la granița dintre

România și Iugoslavia în satul C., comuna P., ca jandarm. Mama sa a decedat în anul

1946, rămânând în grija tatălui de la vârsta de 2 ani.

Împreună cu tatăl său

au fost reținuți și îmbarcați în vederea deportării, doar cu hainele cu care erau

îmbrăcați. Au călătorit 14 zile în condiții inumane, fără apă, fără mâncare și fără

căldură, fiind lăsați în mijlocul câmpiei Bărăganului, într-o localitate numită

S.N. (B.), în care au fost nevoiți să locuiască în bordeie săpate în pământ.

Potrivit adresei emise

de Ministerul Apărării Naționale - Direcția Instanțelor Militare, tatăl său a fost

strămutat la data de 18 iunie 1951 în temeiul deciziei Ministerului Afacerilor Interne

nr. 200/1951 [decizie ce se regăsește în Legea nr. 221/2009, la art. 3 lit. e)].

Condițiile deosebit de

grele în care au trăit în acei ani au dus ulterior la îmbolnăvirea lor gravă și

întrucât în repetate rânduri tatăl său s-a revoltat față de condițiile grele de

viață, conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 15/1952, a fost internat

într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

În această perioadă, reclamanta a fost lipsită de sprijinul părintesc, crescând

în localitatea C., unde s-a adaptat foarte greu, singura limbă pe care o cunoștea

fiind maghiara.

După cele 12 luni de muncă

obligatorie, au fost mutați din nou într-un alt sat, impunându-li-se domiciliul

obligatoriu într-un perimetru de 40 km. Din satul Cruceni nu au mai recuperat nimic

din bunurile avute, fiind nevoiți să trăiască în perioada celor 4 ani și 10 luni

într-o sărăcie greu de descris în cuvinte.

După ridicarea interdicțiilor

prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 343602/7912 din data de 26

aprilie 1956, s-au mutat în Piatra-Neamț, unde tatălui său i-a fost greu să se angajeze

și să o întrețină, reclamanta fiind dată la Școala de Copii Orfani.

În drept, a invocat dispozițiile

Legii nr. 221/2009, iar în dovedire, a depus la dosar, în copie, înscrisurile invocate

în susținerea cererii. De asemenea, a solicitat administrarea probei testimoniale.

Pârâtul a formulat întâmpinare,

prin care a învederat instanței faptul că din actele depuse la dosar nu rezultă

că autorul reclamantei a fost internat într-o colonie de muncă de la Canalul Dunăre

- Marea Neagră și de asemenea că nu s-a făcut dovada caracterului politic al măsurii

strămutării reclamantei, împotriva acesteia nefiind luată o asemenea măsură de organele

fostei securități.

Prin sentința civilă

nr. 112/C din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț s-au dispus următoarele:

S-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta D.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și s-a constatat caracterul politic al următoarelor măsuri administrative:

- de stabilire a domiciliului

obligatoriu în comuna B., jud. Ialomița, în perioada 18 iunie 1951-7 mai 1952 și

7 mai 1953-26 aprilie 1956;

- de internare într-o

colonie de muncă în perioada 7 mai 1952 - 7 mai 1953;

D.Ș.:

- de stabilire a domiciliului

obligatoriu în comuna B., jud. Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 -26 aprilie 1956.

A fost obligat pârâtul

să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății efective al sumei de

70.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, și suma de

700 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut următoarele considerente:

Potrivit adresei din

26 noiembrie 2009 emise de Ministerul Apărării Naționale - Direcția Instanțelor

Militare, autorul reclamantei. P.Ș., a fost strămutat la data de 18 iunie 1951,

conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea C.,

județul Timiș, în localitatea B., jud. Ialomița.

Consecințele acestei măsuri

au fost suportate, începând cu aceeași dată și de reclamantă, atunci în vârstă de

7 ani, întrucât singurul părinte în viață era tatăl pe care a fost nevoită să-l

urmeze (mama fiind decedată din anul 1946).

Acest fapt este atestat

și de adresa din 18 septembrie 1991 a Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan,

potrivit cu care D.Ș. a fost deportată cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în perioada

18 iunie 1951 - 20 octombrie 1955.

La data de 7 mai 1953,

P.Ș. a fost eliberat din colonia de muncă, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în

localitatea B. prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 678844/1953. Restricțiile

domiciliare au fost ridicate prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 343602/7912

din data de 26 aprilie 1956.

În raport cu dispozițiile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, stabilirea domiciliului obligatoriu pentru

autorul reclamantei în perioada 18 iunie 1951-7 mai 1952, conform deciziei Ministerului

Afacerilor Interne nr. 200/1951, constituie de drept măsură administrativă cu caracter

politic ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din

aceeași lege.

S-a mai reținut că, P.Ș.

a făcut și obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel: internarea în colonia de muncă

în perioada 7 mai 1952 - 7 mai 1953, dispusă pentru activitate dușmănoasă împotriva

regimului; stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea B., prin Ordinul Ministerului

Afacerilor Interne nr. 678844/1953, în perioada 7 mai 1953-26 aprilie 1956.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză

de aproximare, instanța având în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situația profesională,

socială și familială și altele asemenea.

Suferințele îndurate de

reclamantă și autorul ei, descrise în cererea introductivă sunt confirmate de raportul

oficial menționat mai sus, din care se desprind elementele ce au caracterizat în

linii mari, acest tip de măsură reparatorie.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru următoarele motive:

În mod greșit s-a constatat

că s-au luat măsuri administrative cu caracter politic și cu privire la reclamantă

constând în stabilirea de domiciliu obligat în comuna B. jud. Ialomița, în perioada

18 iunie 1951-26 aprilie 1956 deoarece din actele depuse la dosarul cauzei rezultă

că împotriva acesteia nu a fost luată o asemenea măsură de către organele fostei

miliții sau securități.

Reclamanta este îndreptățită

la acțiunea în despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 doar în calitate

de descendent și nu în nume propriu, atât timp cât nu s-a făcut dovada că măsura

stabilirii domiciliului obligatoriu a privit expres persoana acesteia.

Intimata a depus întâmpinare

la apel și nu au fost administrate probe noi în apel.

Curtea de Apel Bacău prin

decizia nr. 52 din 17 mai 2010 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele deciziei

s-a reținut că, reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, fapt ce rezultă fără echivoc din adeverința din 18 septembrie 1992 eliberată

de Asociația foștilor deportați din Bărăgan și tabelul nominal întocmit de această

asociație la 18 septembrie 1991.

Legea nu prevede că au

dreptul de a solicita instanței de judecată daune morale numai persoanele care au

făcut și scriptic (de jure) obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Reclamanta a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, iar

pe de altă parte cuantumul daunelor morale reținute de prima instanță (40.000, respectiv

30.000 euro) nu este unul exagerat (nerezonabil).

Față de vârsta fragedă

a contestatoarei la momentul la care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu, durata

de timp destul de lungă în care a locuit în localitatea B. și împrejurările concrete

în care ea și/sau tatăl ei au trăit și au muncit în Bărăgan, respectiv la Canalul

Dunăre-Marea Neagră, instanța de apel apreciază că hotărârea primei instanțe este

și temeinică și legală.

Cheltuielile de judecată

nu puteau să nu fie acordate sau să fie reduse de către prima instanță, deoarece

pe de o parte la prima instanță pârâtul a recunoscut doar în parte pretențiile reclamantei,

or art. 275 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care pârâtul a recunoscut în

tot pretențiile părții adverse, iar pe de altă parte, admiterea în parte a acțiunii,

nu are drept temei culpa procesuală a reclamantei, ci marja de apreciere a instanței

de judecată, recunoscută de dreptul intern.

Împotriva acestei din

urmă sentințe a declarat recurs D.G.F.P. invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

- Măsurile administrative

constând în stabilirea domiciliului obligatoriu și internarea într-o colonie de

muncă s-au luat numai împotriva autorului reclamantei nu și împotriva reclamantei

D.Ș., astfel că este îndreptățită la măsuri reparatorii doar în calitatea sa de

descendent de gradul I al persoanei care a făcut obiectul măsurii administrative

cu caracter politic.

- S-a apreciat greșit

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, fiind mult prea mare raportat la

aspectele dovedite și perioada domiciliului obligatoriu care nu se compară cu regimul

de viață trăit de persoanele condamnate politic.

- Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în această materie este constantă în sensul că despăgubirile

cu titlu de reparație morală nu depășesc de regulă 10.000 RON, iar intimata a beneficiat

și de prevederile Legii nr. 118/1990.

Acordarea sumei de 70.000

euro poate duce la o îmbogățire fără justă cauză mai ales că aceste daune sunt solicitate

în calitate de descendent.

S-au aplicat greșit dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. în sensul că nu s-a avut în vedere faptul că pârâtul a recunoscut

pretențiile reclamantei chiar la prima înfățișare.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul în considerentele

celor ce succed:

Prin demersul judiciar

se solicită să se constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate

autorului său C.P.Ș. decedat în anul 1987 constând în internarea într-o colonie

de muncă în perioada 1952 - 1953 și stabilirea domiciliului obligatoriu la B. în

perioada 1951 - 1952 și 1953 - 1953. S-a solicitat și constatarea caracterului politic

al măsurii administrative aplicate reclamantei, constând în stabilirea domiciliului

obligatoriu la B. în perioada 1951 - 1956.

Despăgubirile au fost

solicitate atât în calitate de moștenitoare a autorului său precum și daunele morale

în cuantum de 300.000 euro pentru suferințele persoane îndurate ca urmare a măsurilor

administrative.

Susținerile reclamantei

au fost dovedite și ca atare s-a produs cu certitudine o suferință psiho- afectivă,

o marginalizare socială chiar impedimente în realizarea profesională, ceea ce conturează

un prejudiciu moral care trebuie reparat.

La stabilirea cuantumului

acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului cât și din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, trebuie să se țină seama și de alte principii și reguli, care statuează

în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se țină

seama și de modul în care ceilalți membrii ai comunității, care au suferit condamnări

politice sau măsuri administrative asemănătoare cu aceea invocată de către reclamant,

au solicitat sau nu asemenea despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viață,

de realizări profesionale, al celorlalte persoane, contemporane cu reclamanta, din

perspectiva unui mod de trai asemănător cu cel invocat prin acțiune.

Reclamanta deportată împreună

cu autorul său este îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 să primească

daune morale pentru suferințele sale din timpul strămutării forțate, dar la stabilirea

acestor daune trebuie avută în vedere suferința concretă, iar nu cea pretinsă în

mod interesat.

Totodată trebuie avut

în vedere că deja reclamanta a primit despăgubiri în conformitate cu dispozițiile

Decretului Lege nr. 118/1990.

Mai trebuie apreciate

și condițiile specifice concrete legate de persoana reclamantei, care a suferit

domiciliul forțat și strămutarea la vârsta de 7 ani.

Or, la această vârstă

esențial dezvoltării este în principal ocrotirea familiei, de care reclamanta nu

a fost despărțită. Și tot datorită vârstei nu se poate invoca decât parțial inconvenientele

legate de lipsa unei bune educații școlare.

Or, față de toate acestea,

se apreciază că, contravaloarea daunelor morale acordate reclamantei sunt vădit

exagerate și că o sumă corectă conform Legii nr. 221/2009 este apreciată la 20.000

euro.

Motivul de recurs referitor

la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., nu va fi primit, pârâta

fiind partea căzută în pretenții, corect a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată.

Nelegal susține recurenta

că, la prima înfățișare a recunoscut pretențiile reclamantei, atâta timp cât a invocat

excepția lipsei calității procesuale active, pentru a solicita constatarea caracterului

politic al unor măsuri administrative luate cu privire la autorul său.

Se va respinge excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă în calea de

atac a recursului, având în vedere atât cele reținute cât și dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

În concluzie, motivele

de recurs ce privesc contravaloarea despăgubirilor sunt fondate și în acord cu jurisprudența

Curții Europene și a Înaltei Curți în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va

admite recursul, se va casa decizia și în parte sentința, în sensul că modifică

cuantumul despăgubirilor de la 70.000 euro la 20.000 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Neamț împotriva

deciziei civile nr. 52 din 17 mai 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și în parte sentința civilă nr. 112 C din 15 februarie 2010 a Tribunalului Neamț,

secția civilă, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor de la 70.000 la 20.000

de euro.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.