ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3896/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3896/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 31 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.

2422/30/2010, reclamanta B.D., in contradictoriu cu paratul Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, urmare a constatării caracterului politic al

măsurilor administrative luate împotriva mamei sale în perioada 18 iunie 1951 -

20 decembrie 1955, să oblige pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantum de

1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral

suferit de mama sa și la acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de

112.000 lei pentru lipsa de folosință a terenului pe o perioadă de 40 de ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat ca în noaptea de 18 iunie 1951, ziua a doua de Rusalii, mama sa,

împreună cu fratele, C.J. și părinții lor, C.D. și C.R., au fost forțați de

către soldații securității, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 să își

părăsească locuința și agoniseala de o viață întreagă spre a fi deportați în

Bărăgan, localitatea Roșeții-Noi, unde le-a fost stabilit domiciliul

obligatoriu pe o perioadă de 4 ani, 6 luni și 9 zile, căzând astfel victime ale

măsurilor administrative cu caracter politic luate, sub egida politicii

comuniste, de către Statul Român în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.

În drept, reclamanta a invocat

prevederile art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. 48, alin. (3)

din Constituția României, art. 1, 2, 3 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 1, art. 3, alin. (1), art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și art. 9 din Pactul Internațional privind drepturile

civile și politice.

Prin sentința civilă nr. 217/ S din 17

septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția inadmisibilității si

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocate de pârât.

A admis în parte cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta B.D., in contradictoriu cu paratul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procedural ales la D.G.F.P.

Timiș și a obligat pârâtul la plata către reclamanta a echivalentului în lei la

cursul BNR din ziua plății al sumei de 3.000 euro.

A respins restul pretențiilor.

A respins cererea privind obligarea

paratului la plata cheltuielilor de judecata.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Timiș a reținut următoarele:

Conform adresei din 31 noiembrie 2000

emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare (fila 16 dosar),

mama reclamantei (decedata la data de 20 mai 1999) a fost strămutată la data de

18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea

Sânmartinul Sârbesc, jud. Timiș, fixându-i-se domiciliu obligatoriu in

localitatea Olaru. Prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie  1955,

i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3 lit. e) din Legea

221/2009, constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura

luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca,

stabilirea de loc de munca obligatoriu, întemeiata pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei in ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor

pentru prejudiciile suferite de antecesorul sau de gradul I, a fost respinsă,

având în vedere că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă in mod

expres calitate procesuala activa, după decesul persoanei condamnate sau care a

făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, descendenților

de gradul I ai acesteia.

Aceeași soluție de respingere a fost

pronunțata si in privința excepției inadmisibilității cererii, câtă vreme,

același articol de lege menționat, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, dă

dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin

condamnare sau prin aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic

soțului supraviețuitor si descendenților pana la gradul al doilea inclusiv ai

persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de masuri.

Tribunalul, ținând cont de traumele

suferite de antecesoarea reclamantei urmare a deportării, de perioada mare de

timp scursa de la data luării acestei masuri (59 de ani) si de faptul ca

antecesoarea reclamantei a beneficiat de masuri reparatorii potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990 pana la data decesului sau, a admis în parte

cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta a echivalentului în lei

la cursul BNR din ziua plății al sumei de 3000 euro pentru prejudiciul moral

suferit de antecesoarea sa de gradul I.

A fost respinsă in rest cererea de

acordare a daunelor morale pana la limita solicitată de către reclamanta, precum

si cererea de acordare a daunelor materiale cu motivarea că Legea nr. 221/2009 îndrituiește

doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, concluzie ce se desprinde din interpretarea art. 5 alin. (1) lit.

b) din Lege, care arata ca persoanele îndreptățite la masuri reparatorii in

baza acestei legi beneficiază de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare

”

.

Împotriva sentinței civile nr. 2173

din 17 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel atât

reclamanta B.D., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin decizia nr. 716/ A din 7 aprilie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamanta B.D. împotriva sentinței civile nr. 2173 pronunțată de Tribunalul

Timiș la 17 septembrie 2010 în Dosar nr. 2422/30/2010.

A admis apelul declarat de către

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași sentințe și rejudecând:

A schimbat în tot hotărârea atacată în

sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit acelorași texte de lege, de

la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

In speță, Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat tară ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat

efectele juridice.

Nu se poate reține nici că reclamanta

avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun

”

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

Cum în speță nu s-a pronunțat o

hotărâre definitivă,cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv,

instanța este îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii

unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională

legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței tribunalului,

astfel cum a fost formulat si respingerii apelului declarat de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta-reclamantă a reiterat situația de fapt invocată prin acțiunea

formulată în temeiul art. 5 al Legii nr. 221/2009 și a susținut că deși în

cererea de chemare în judecată a arătat care au fost consecințele măsurii

deportării luate de statul român împotriva mamei sale, instanța de judecată nu

le-a avut în vedere pe toate la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit de mama sa, astfel că diferența dintre cuantumul

solicitat ca despăgubiri morale și cuantumul stabilit de instanța de judecată

este nejustificat de mare.

A mai arătat că în apelului declarat

împotriva sentinței tribunalului a menționat care sunt motivele pentru care

consideră că sentința pronunțată de Tribunalul Timiș este nelegală, respectiv

faptul că suma acordată nu reprezintă o justă și rezonabilă despăgubire pentru

prejudiciul moral suferit de mama sa în anii deportării și că reparațiile

obținute în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au reprezentat și nu

reprezintă o reparație efectivă și echitabilă și nici nu justifică diminuarea

cuantumului despăgubirilor pe care instanța de fond a avut prerogativa de a le

stabili.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia

pronunțată în cauză, nelegal i-a respins apelul și a admis apelul Statului

Român în sensul respingerii acțiunii, constatând că decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale are incidență în cauză.

Recurenta-reclamantă a susținut că

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, având drept scop înlăturarea consecințelor

măsurilor administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi a

persoanelor împotriva cărora s-au dispus aceste măsuri, dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt

suficiente.

Potrivit dispozițiilor art. 147 alin.

(4) din Constituția României revizuită, decizia de admitere a unei excepții de neconstituționalitate

are un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor, iar

motivarea Curții de Apel Timișoara este neavenită sub aspectul susținerii că

această prevedere legală se aplică doar acelor situații care și-au epuizat

efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu

și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte

sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Referitor la această alegație

recurenta-reclamantă a susținut că decizia Curții Constituționale nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanță sau căi de atac, la data

pronunțării acestei decizii ci este aplicabilă doar celor înregistrate ulterior

pronunțării sale.

În caz contrar ar exista un tratament

distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul

la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deși s-au depus cereri în același timp și s-a urmat aceeași procedură și

totodată, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa,

respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Pe de altă parte, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea

aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că

la data publicării deciziei de neconstituționalitate avea deja o hotărâre prin

care îmi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5, alin.

(1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o speranță legitimă și prin

urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Mai mult, și în ipoteza în care s-ar

considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5, alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită a obține despăgubiri în temeiul

dispozițiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul

politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale este de

necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu este incidență, întrucât

prin dispozițiile acestei legi a fost repusă în dreptul de a cere despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate.

În drept, recurenta-reclamantă a

invocat dispozițiile art. 312, alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 alin.

(1), pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și art. 147 alin. (4) din Constituția

României revizuită.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care succed.

Criticile recurentei-reclamante vizând

faptul că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu și-ar produce efecte,

în cauză, ale, critici care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că sunt nefondate.

Astfel, contrar susținerilor

recurentei-reclamante, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care

se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În acest sens, în mod legal curtea de

apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința

respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție dată în recursul în interesul legii, publicată în M. Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie pe care instanța de recurs

trebuie să o aibă în vedere la soluționarea cauzei, fiind general obligatorie

de la data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstitutionalitătii, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu este titulara unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstitutionalitătii textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

fi încălcat principiul nediscriminării, cum s-a invocat în recurs.

Acest principiu cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi reclamanta, dat fiindcă cererea acesteia nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie, ceea ce

face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește susținerile

recurentei-reclamante referitoare la prejudiciul moral încercat de autoarea sa

ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă în

perioada comunistă, acestea nu pot conduce la o altă soluție decât cea

pronunțată de curtea de apel, în condițiile în care nu mai există temeiul

juridic al cererii lor de acordare de daune morale, ca efect al deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește criticile privind

acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art.

998 C. civ., este de reținut că, în mod corect, instanța de apel, constatând

încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a

prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care reclamanta a

invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca

atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi

legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, un atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter

imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii

sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare

în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei

juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu

este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în art.

294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din

același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Față de toate considerentele reținute,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta B.D. împotriva deciziei nr. 716/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 mai 2012.