ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6642/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6642/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Sentința civilă nr. 209 din 16 februarie

2010 pronunțată în dosarul nr. 4074/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanților E.I. și E.G. și a obligat Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de

220.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut în primă instanță că părinții și bunicii

reclamanților au fost strămutați din localitatea de domiciliu, respectiv

localitatea Cacova - Greoni, jud. Caraș-Severin, în localitatea Petroiu Nou -

Fetești din Câmpia Bărăganului, prin Decizia Ministrului Administrației și

Internelor nr. 200/1951, între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, pentru

simplul fapt că reprezentau o familie înstărită.

A rezultat, din

declarațiile martorilor audiați în cauză, că, pentru reclamanți și familia

acestora, strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra

lor precum și asupra situației lor materiale. Astfel, familia reclamanților a

fost nevoită, în decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală a

organelor represive, să își abandoneze toate bunurile materiale și să se

deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcate și transportate

înspre o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul obligatoriu impus au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau

locuință, alimente, apă și nici asistență medicală. Astfel, condițiile găsite

la locul domiciliului forțat au cauzat familiei reclamanților un grav

prejudiciu fizic și psihic.

Prin strămutarea

într-o altă zonă a țării, cu alte condițiile geografice și climaterice, în plin

câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă

restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților cât și

urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire

spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost

pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală

originară și astfel au fost afectate integritatea fizică și psihică a persoanei

deportate. Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a

reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii,

duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația părinților reclamanților.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, prin Decizia Ministrului Administrației și

Internelor nr. 6100/1955, la data reîntoarcerii în localitatea natală în

decembrie 1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare, nu s-au mai regăsit

niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă la data deportării, iar casa

de locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile și

imobile ale familiei reclamanților au fost folosite pe toată perioada

deportării de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de

degradare.

Mai mult decât atât,

la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare

izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela

inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

În sfârșit, prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a

comunității, la acces la educație și la un loc de muncă corespunzător

pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând practic viața persoanei deportate

și a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele și a fost de natură

să împiedice progresul ființei umane și astfel, date fiind gravitatea și

numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde

despăgubiri morale.

În acest context,

prima instanță a constatat că, în aplicarea art. 3 raportat la art. 5 din Legea

nr. 221/2009, măsura luată de organele fostei miliții, prin Decizia nr.

200/1951 a Ministrului Administrației și Internelor, având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, reprezintă o măsură administrativă cu

caracter politic.

Astfel, față de

prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la CEDO, asociate cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, precum și art. 41

din Constituția României, reclamanții făcând dovada prejudiciului moral

suferit, în calitate de descendenți ai unor deportați în Bărăgan, sunt îndreptățiți

să beneficieze de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, reparație echitabilă care se

ridică la suma de 220.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune

morale.

Apelul declarat de

reclamanții E.G. și E.I. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat

prin Decizia civilă nr. 390/A din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, în timp ce apelul declarat de către pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFPS

Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe, a fost admis, cu consecința

schimbării în parte a acesteia și stabilirii cuantumului despăgubirilor

datorate celor doi reclamanți cu titlu de daune morale la câte 1.500 euro

pentru fiecare dintre ei, sau echivalentul în RON la data plății efective,

potrivit cursului B.N.R.

Pentru a decide

astfel, Curtea a respins, în primul rând, argumentele apelantului-pârât

potrivit cu care reclamanții, ca urmași ai unor victime a unei strămutări pe o

perioadă de peste 4 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia

Ministrului Administrației și Internelor nr. 200/1951, perioada strămutării

fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955 - nu ar putea invoca

beneficiul Legii nr. 221/2009, deoarece strămutarea intră în categoria

măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator,

motiv pentru care sunt asimilate chiar de lege condamnărilor cu caracter

politic, intrând sub incidența art. 5, din perspectiva unei interpretări

logico-sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5

nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Pe de altă parte

însă, s-a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul

daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul reclamanților de către

prima instanță.

Astfel, deși Curtea a

recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate

restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă

familia reclamanților E., totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la

Strasbourg în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul

Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a

represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și

nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real

suferit, iar o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un

izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea,

necontestând suferința fizică și psihică a persoanei deportate, Curtea a

constatat, în virtutea principiului echității, raportat la materialul probator

administrat în cauză, că suma 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plății

efective potrivit cursului B.N.R., pentru fiecare dintre cei doi reclamanți în

parte, reprezintă o compensație globală echitabilă pentru cei peste 4 ani de

strămutare în Bărăgan, la care au fost supuși părinții și bunicii

reclamanților.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, susținând, în esență, următoarele:

condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea de

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit, deoarece familia reclamanților nu

a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Faptul că Legea nr.

221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale doar persoanelor

care au suferit o condamnare rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2)

din lege, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic,

și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, nu s-ar putea

adăuga la lege, dar nici asimila cu o condamnare, în sensul Legii nr. 221/2009,

o altă măsură luată împotriva familiei reclamanților, potrivit principiului de

drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

instanță prin decizia recurată, de 1.500 euro pentru fiecare reclamant în

parte, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale,

nemateriale fiind, nu pot avea un echivalent valoric, putând fi apreciate după

criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, cu respectarea

principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și a

criteriului echității. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cel în cauză.

Pe de altă parte, nu

se justifică acordarea daunelor morale, având în vedere faptul că înseși

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această

vocație doar celor care au suferit condamnări politice, nu și a celor ce au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste susțineri sunt

nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio distincție, în

privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu

caracter politic aplicate în perioada de referință a legii: 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri

administrative.

Atare constatare

rezultă din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a

normelor întregului art. 5, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în decizia

recurată, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziției de la lit.

a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

Astfel, deși în acea

dispoziție se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul

moral suferit prin condamnare”, preambulul art. 5 face referire și la măsurile

administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor

variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru

prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5

este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter

politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.

Din moment ce

legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în

recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție

nici în operațiunea de aplicare a normei.

Pe de altă parte,

trebuie avute în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum și

finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio

rațiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în

determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere

între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea

prejudiciului suferit.

Existența unei

diferențe între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată

doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale

suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune

politică în regimul comunist și de circumstanțele particulare ale fiecărei

pricini, însă nu în privința naturii prejudiciului, moral sau material, din

moment ce legiuitorul a recunoscut vocația la dezdăunare pentru ambele forme.

Drept urmare, Înalta

Curte va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la

daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de

domiciliu.

recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor stabilite

de instanțele de fond, pentru măsurile administrative cu caracter politic,

întrucât instanța de apel a avut în vedere criteriile legale pentru stabilirea

sumei cu acest titlu și a făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe

baza circumstanțelor pricinii, respectând un just raport de proporționalitate

între prejudiciul suferit de reclamanți și familia sa și reparația acordată,

chiar reducând cuantumul acestora în apelul pârâtului.

Cât privește

eventualele măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea

aceluiași prejudiciu cu cel din cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990

ori al O.U.G. nr. 214/1999, se constată că, prin susținerea neverificării

acestui aspect, recurentul își invocă propria culpă procesuală, deoarece ar fi

trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare, prin înfățișarea datelor

relevante obținute prin demersuri proprii, ori prin adresarea unei solicitări

instanței de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză.

În aceste condiții,

în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala

de neîndeplinirea obligațiilor sale procesuale privind formularea unei apărări

corespunzătoare și probarea susținerilor și apărărilor din proces, în

conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a susține

neexercitarea de către instanță a unui rol activ, criticile cu acest obiect

urmând a fi înlăturate.

Prin urmare, se vor

înlătura și criticile ce țin de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate,

dată fiind constatarea caracterului adecvat al acestora, dar având în vedere și

că nu se susține ignorarea sau aplicarea greșită a vreunui criteriu legal în

aprecierea despăgubirilor acordate de instanța de apel.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei

civile nr. 390 A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2011.