ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6642/2011

Prin Sentința civilă nr. 209 din 16 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4074/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanților E.I. și E.G. și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 220.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut în primă instanță că părinții și bunicii reclamanților au fost strămutați din localitatea de domiciliu, respectiv localitatea Cacova - Greoni, jud. Caraș-Severin, în localitatea Petroiu Nou - Fetești din Câmpia Bărăganului, prin Decizia Ministrului Administrației și Internelor nr. 200/1951, între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, pentru simplul fapt că reprezentau o familie înstărită.

A rezultat, din declarațiile martorilor audiați în cauză, că, pentru reclamanți și familia acestora, strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra lor precum și asupra situației lor materiale. Astfel, familia reclamanților a fost nevoită, în decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală a organelor represive, să își abandoneze toate bunurile materiale și să se deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcate și transportate înspre o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul obligatoriu impus au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau locuință, alimente, apă și nici asistență medicală.

Astfel, condițiile găsite la locul domiciliului forțat au cauzat familiei reclamanților un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea într-o altă zonă a țării, cu alte condițiile geografice și climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților cât și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală originară și astfel au fost afectate integritatea fizică și psihică a persoanei deportate. Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.

Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația părinților reclamanților. După încetarea măsurii impusă de autorități, prin Decizia Ministrului Administrației și Internelor nr. 6100/1955, la data reîntoarcerii în localitatea natală în decembrie 1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă la data deportării, iar casa de locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare. Bunurile mobile și imobile ale familiei reclamanților au fost folosite pe toată perioada deportării de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. În sfârșit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a comunității, la acces la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele și a fost de natură să împiedice progresul ființei umane și astfel, date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

În acest context, prima instanță a constatat că, în aplicarea art. 3 raportat la art. 5 din Legea nr. 221/2009, măsura luată de organele fostei miliții, prin Decizia nr. 200/1951 a Ministrului Administrației și Internelor, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Astfel, față de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, asociate cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, precum și art. 41 din Constituția României, reclamanții făcând dovada prejudiciului moral suferit, în calitate de descendenți ai unor deportați în Bărăgan, sunt îndreptățiți să beneficieze de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, reparație echitabilă care se ridică la suma de 220.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale. Apelul declarat de reclamanții E.G. și E.I.

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 390/A din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, în timp ce apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFPS Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe, a fost admis, cu consecința schimbării în parte a acesteia și stabilirii cuantumului despăgubirilor datorate celor doi reclamanți cu titlu de daune morale la câte 1.500 euro pentru fiecare dintre ei, sau echivalentul în RON la data plății efective, potrivit cursului B.N.R.

Pentru a decide astfel, Curtea a respins, în primul rând, argumentele apelantului-pârât potrivit cu care reclamanții, ca urmași ai unor victime a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia Ministrului Administrației și Internelor nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955 - nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009, deoarece strămutarea intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator, motiv pentru care sunt asimilate chiar de lege condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidența art. 5, din perspectiva unei interpretări logico-sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Pe de altă parte însă, s-a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul reclamanților de către prima instanță. Astfel, deși Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă familia reclamanților E., totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința fizică și psihică a persoanei deportate, Curtea a constatat, în virtutea principiului echității, raportat la materialul probator administrat în cauză, că suma 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plății efective potrivit cursului B.N.R., pentru fiecare dintre cei doi reclamanți în parte, reprezintă o compensație globală echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan, la care au fost supuși părinții și bunicii reclamanților. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, susținând, în esență, următoarele: 1. Nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit, deoarece familia reclamanților nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Faptul că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale doar persoanelor care au suferit o condamnare rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din lege, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, nu s-ar putea adăuga la lege, dar nici asimila cu o condamnare, în sensul Legii nr. 221/2009, o altă măsură luată împotriva familiei reclamanților, potrivit principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. 2. Suma acordată de instanță prin decizia recurată, de 1.500 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale, nemateriale fiind, nu pot avea un echivalent valoric, putând fi apreciate după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și a criteriului echității. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. Pe de altă parte, nu se justifică acordarea daunelor morale, având în vedere faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurentul pârât a susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această vocație doar celor care au suferit condamnări politice, nu și a celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio distincție, în privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referință a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.

Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în decizia recurată, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziției de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Astfel, deși în acea dispoziție se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, preambulul art. 5 face referire și la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.

Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție nici în operațiunea de aplicare a normei. Pe de altă parte, trebuie avute în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio rațiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.

Existența unei diferențe între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist și de circumstanțele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privința naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocația la dezdăunare pentru ambele forme. Drept urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.

2. Nici criticile recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor stabilite de instanțele de fond, pentru măsurile administrative cu caracter politic, întrucât instanța de apel a avut în vedere criteriile legale pentru stabilirea sumei cu acest titlu și a făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe baza circumstanțelor pricinii, respectând un just raport de proporționalitate între prejudiciul suferit de reclamanți și familia sa și reparația acordată, chiar reducând cuantumul acestora în apelul pârâtului. Cât privește eventualele măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea aceluiași prejudiciu cu cel din cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 ori al O.U.G.

nr. 214/1999, se constată că, prin susținerea neverificării acestui aspect, recurentul își invocă propria culpă procesuală, deoarece ar fi trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare, prin înfățișarea datelor relevante obținute prin demersuri proprii, ori prin adresarea unei solicitări instanței de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. În aceste condiții, în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligațiilor sale procesuale privind formularea unei apărări corespunzătoare și probarea susținerilor și apărărilor din proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a susține neexercitarea de către instanță a unui rol activ, criticile cu acest obiect urmând a fi înlăturate.

Prin urmare, se vor înlătura și criticile ce țin de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate, dată fiind constatarea caracterului adecvat al acestora, dar având în vedere și că nu se susține ignorarea sau aplicarea greșită a vreunui criteriu legal în aprecierea despăgubirilor acordate de instanța de apel. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei civile nr. 390 A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2011.