ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, la data de 9 noiembrie 2009, reclamantul S.I.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București - D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, în ziua de 18 iunie 1951, reclamantul, în vârstă de un an, împreună cu toată familia, respectiv, străbunicul, bunicii, părinții și sora acestuia au fost răpiți din propria casă și deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp ce mai târziu a devenit Dilga Nouă, în baza Deciziei nr. 200/1951.

Au fost forțați să părăsească domiciliul fără nicio vină și fără nicio explicație, amenințați de organele de represiune să împacheteze totul imediat, casa fiind înconjurată de armată. Prin această măsură administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu, ce a constat în atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecințe inclusiv de ordin fizic datorate condițiilor în care au fost nevoiți a trăi, fiind, totodată, afectate și relațiile social-umane cu prietenii sau apropiații. Aceste consecințe au continuat în timp după întoarcerea în localitatea de domiciliu pe plan moral, social și mai ales profesional, fiindu-i refuzată înscrierea la facultate pentru motivul că provenea dintr-o familie care nu avea origini sănătoase.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 99 din 28 februarie 2010, Tribunalul Caraș Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantului S.I.D.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 250.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, reținând, în esență, următoarele: Legitimitatea procesuală a reclamantului este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate pana la gradul al II-lea inclusiv.

Conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009, art. 3 alin. (1), constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de munca obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, printre care și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Din analiza actelor aflate la dosar, rezultă că familia reclamantului, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Latunas, jud. Caraș-Severin, în localitatea Dilga Nouă, în Câmpia Bărăganului.

La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună. Obligată să lase în urmă tot ceea ce a avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a mai avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber. Familia reclamantului s-a compus din reclamantul S.D.I., părinții acestuia S.D. și A., precum și bunicii paterni S.D. si I. Conform adresei S 211 din 10 mai 2001 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, reclamantul S.D.I., părinții acestuia S.D. și A., precum și bunicii paterni S.D. și I., au făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dilga Nouă, iar prin Decizia M.A.I.

nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, reclamantului și familiei sale li s-au ridicat restricțiile domiciliare Prin Hotărârea 1712 din 10 decembrie 1990, Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 a acordat reclamantului S.I.D., în baza adeverinței 3427 din 12 noiembrie 1990, o indemnizație lunară de 967 lei, cu titlu de despăgubire pentru masurile abuzive la care a fost supus in perioada comunistă. Prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, care-l îndreptățesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 500.000 Euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilităților de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial, iar în speță, atât antecesorul reclamantului, cât și reclamantul au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional, și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, ca relațiile cu prietenii, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

S-a concis, că, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale măsurii politice luate împotriva reclamantului, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a acestuia. În privința cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, însă, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, iar ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, s-a reținut că suma pretinsă a fost găsită justificată numai în parte și, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 Euro, iar în absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect. Prin decizia civilă nr. 118/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul S.I.D. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Caraș-Severin, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a redus cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro la suma de 15.000 Euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul-apelant a solicitat mărirea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro la suma de 500.000 Euro, deoarece numai în acest mod ar fi acoperit prejudiciul moral cauzat de strămutarea sa, de la locul domiciliu din județul Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului. Aceste critici au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece criteriile privind umilințele și afectațiune psiho-socială în cazul dat, nu justifică suma de 500.000 Euro, pretinsă cu titlu de despăgubire morală.

Apelul declarat de către pârât, deși, în opinia instanței , excede cadrului sferei de aplicabilitate a Legii nr. 221/200, a fost admis tocmai din perspectiva existenței dreptului la reparație morală al reclamantului, în temeiul reglementărilor speciale și a reglementărilor privind modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale. Din acest punct de vedere, instanța de apel a constatat că prejudiciul moral cauzat reclamantului va trebui analizat atât din perspectiva fenomenului social-politic, abuziv și neconstituțional, realizat asupra familiei acestuia in anul 1951, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200, cu consecință directă asupra vieții ulterioare a reclamantului, cât și din perspectiva datelor personale ale reclamantului, respectiv a modului în care acest fapt ilicit , cu caracter politic, a influențat dezvoltarea psiho-afectivă, socială și culturală a acestuia.

Sub acest aspect și în spiritul jurisprudenței Curții Europene de Justiție, s-a reținut că, în astfel de cazuri, trebuie acordată de către judecătorul cauzei o maximă importanță „judecății în echitate”, astfel că dacă la momentul deportării reclamantul avea vârsta de 1 an, iar la data reîntoarcerii sale la domiciliul real avea vârsta de aproximativ 7 ani, acesta nu putea să aibă un prejudiciu moral în afara limitelor pe care l-au suportat copii de aceeași vârstă care s-au aflat în astfel de situații, și care, deși nu au fost deportați, au trăit în condiții asemănătoare de viață. Aceasta însemnă că suferințele de natură psiho - afectivă pe care le invocă reclamantul, inclusiv bucuriile copilăriei legate de cele mai importante sărbători anuale, etc. sunt elemente certe, dar ele nu pot fi cuantificate dincolo de contextul general al comunității la acea vreme.

Or, din actele și lucrările cauzei nu rezultă că reclamantul ar fi fost nevoit, în anii care au urmat perioadei de deportare, să înfrunte, mai mult decât alte persoane aflate în această situație , repercusiunile fostului regim socialist și, dând prelevanță principiului prejudiciului moral suferit de către reclamant, instanța de apel a apreciat că despăgubirile morale care se cuvin reclamantului pot fi în cuantum de 15.000 Euro. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. Astfel, prin recursul său, reclamantul a arătat că suma solicitată o consideră o satisfacție echitabilă având in vedere condițiile și viața pe care tatăl său le-a avut și pe care a fost obligat să le ducă în urma deportării sale.

Măsurile, deși de natură administrativă, au făcut ca reclamantul si familia sa să rămână fără mijloace de subzistență, fiind supus la un trai indecent și inuman, iar mai apoi la o viață sub limita valorică a demnității umane, fiindu-i astfel cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, datorate condițiilor în care au fost nevoiți a trăi, fiind totodată afectate și relațiile social-umane, cu prietenii sau apropiații. Mai mult, aplicarea masurilor au continuat și în timp, după întoarcerea acestuia și a familiei sale în localitatea de domiciliu, deoarece deportați aveau acces doar la muncile de jos, chiar câțiva ani fiind nevoit tatăl său să lucreze cu ziua pentru a putea asigura cele necesare traiului de zi cu zi.

In toată perioada de strămutare, de 4 ani si 305 zile, a fost uneori bătut, înfometat si umilit psihic, iar lipsirea de libertate la care a fost supus a produs consecințe in planul vieții private, cât și în plan profesional, mai târziu fiindu-i afectate, datorită condițiilor, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. Singura compensație primita de la Statul Roman a fost pensia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. S-a conchis, că, având in vedere prevederile Legii nr. 221/2009, se impune repararea integrală de către pârât a pagubei suferite prin acordarea sumei de 500.000 Euro, echivalentă în lei la data plății, cu titlu de daune morale, sumă pe care o consideră că ar putea fi o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de tatăl său, în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat următoarele: Față de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul nu a suferit o condamnare politică, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, și, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege. În susținerea celor de mai sus, s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

S-a mai arătat, că suma acordată de instanță prin decizia recurată, în sumă de 15.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și la alte valori similare, iar pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmarea aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, ținând seama și de criteriul echității, iar prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Mai mult, este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin măsura luată față de acesta și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente: Prin recursul său, pârâtul Statul Român critică decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare politică, și anume condamnări dispuse printr-o hotărâre judecătorească, însă, în speță, reclamantul a fost supus numai măsurii administrative a dislocării. Or, în condițiile Legii nr. 221/2009, orice persoană poate beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, în forma nemodificată.

Reclamantul și părinții săi au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce au constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată. Prin urmare, reclamantul beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de al stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e) și nu în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul-pârât Statul Român.

Criticilor formulate de recurentul-reclamant prin care arată că în mod greșit instanța de apel a redus cuantumul daunelor morale la suma de 15.000 Euro, pentru măsura administrativă luată împotriva acestuia și a părinților săi, a dislocării, potrivit Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, față de consecințele acesteia, ce au constat în atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cât și criticilor formulate de pârâtul Statul Român, potrivit cărora, la cuantificarea acelorași daune morale, instanța de judecată trebuia să țină seama, pe lângă criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, și de principiul echității, care trebuie să dea o apreciere rezonabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, astfel că reclamantul nu este îndreptățit la acordarea sumei de 15.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale, instanța le va răspunde prin următoarele considerente comune: Reclamantul și familia sa au fost dislocați din localitatea de domiciliu situată în județul Caraș-Severin, la 18 iunie 1951 și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, restricție domiciliară ce a fost ridicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955. Această măsură administrativă cu caracter politic,

așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantului un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, prin strămutare obligatorie a reclamantului și a familiei sale din localitatea de domiciliu din județul Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

În speță, legal, au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantului și a membrilor săi de familie, a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant. Stabilirea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în lipsa unor critici obiective, se face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate de instanța de apel, pentru repararea prejudiciului moral, de 15.000 Euro, față de perioada deportării, 1951-1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului, este echitabilă. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât, pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor, prin reprezentantul său, în sensul că nu mai există o reglementare pentru acordarea de despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, se constată următoarele: Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Față de susținerea formulată cu ocazia dezbaterilor, de către recurentul-pârât, așa cum a fost expusă mai sus, ce se constituie motiv de ordine publică, se constată că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința situației reclamantului, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluționării recursului, în condițiile în care decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010. Cum în termenul de 45 de zile autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale.

Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală. O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.

Prin urmare, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul Convenției, acesta fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus acesta și familia sa în perioada comunistă. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 118/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.