ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, la data de 9 noiembrie 2009,

reclamantul S.I.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice București - D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că,

în ziua de 18 iunie 1951, reclamantul, în vârstă de un an, împreună cu toată

familia, respectiv, străbunicul, bunicii, părinții și sora acestuia au fost

răpiți din propria casă și deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp ce mai

târziu a devenit Dilga Nouă, în baza Deciziei nr. 200/1951.

Au fost forțați să părăsească domiciliul

fără nicio vină și fără nicio explicație, amenințați de organele de represiune

să împacheteze totul imediat, casa fiind înconjurată de armată.

Prin această măsură administrativă

i-a fost cauzat un prejudiciu, ce a constat în atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecințe inclusiv de ordin

fizic datorate condițiilor în care au fost nevoiți a trăi, fiind, totodată,

afectate și relațiile social-umane cu prietenii sau apropiații.

Aceste consecințe au continuat în

timp după întoarcerea în localitatea de domiciliu pe plan moral, social și mai

ales profesional, fiindu-i refuzată înscrierea la facultate pentru motivul că

provenea dintr-o familie care nu avea origini sănătoase.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 99 din 28

februarie 2010, Tribunalul Caraș Severin a admis, în parte, acțiunea

reclamantului S.I.D.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

250.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale, reținând, în esență, următoarele:

Legitimitatea procesuală a

reclamantului este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Legea

nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după

moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate pana

la gradul al II-lea inclusiv.

Conform dispozițiilor Legii nr.

221/2009, art. 3 alin. (1), constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de munca obligatoriu, dacă au fost întemeiate

pe unul sau mai multe acte normative, printre care și decizia nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne.

Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009,

orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Din analiza actelor aflate la dosar,

rezultă că familia reclamantului, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată

din localitatea de domiciliu Latunas, jud. Caraș-Severin, în localitatea Dilga

Nouă, în Câmpia Bărăganului.

La data la care familia

reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o

situație materială bună.

Obligată să lase în urmă tot ceea ce

a avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a mai avut casă,

documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.

Familia reclamantului s-a compus din

reclamantul S.D.I., părinții acestuia S.D. și A., precum și bunicii paterni S.D.

si I.

Conform adresei S 211 din 10 mai 2001

a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale,

reclamantul S.D.I., părinții acestuia S.D. și A., precum și bunicii paterni S.D.

și I., au făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat

domiciliu obligatoriu în localitatea Dilga Nouă, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955,

la data de 20 decembrie 1955, reclamantului și familiei sale li s-au ridicat

restricțiile domiciliare

Prin Hotărârea 1712 din 10 decembrie

1990, Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr.

118/1990 a acordat reclamantului S.I.D., în baza adeverinței 3427 din 12

noiembrie 1990, o indemnizație lunară de 967 lei, cu titlu de despăgubire

pentru masurile abuzive la care a fost supus in perioada comunistă.

Prin documentele depuse la dosar,

reclamantul a făcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art. 5 din

Legea nr. 221/2009, care-l îndreptățesc la a solicita obligarea statului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt definite ca

fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor

daune morale, instanța a apreciat că suma de 500.000 Euro solicitată prin

acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a

prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului

moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării

generale a sănătății, precum și asupra posibilităților de a se realiza deplin

pe plan social, profesional și familial, iar în speță, atât antecesorul

reclamantului, cât și reclamantul au fost împiedicați să-și dezvolte, în

condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere

social și profesional, și să dobândească în timp util un statut corespunzător

așteptărilor lor.

Privarea de libertate de mișcare a

condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare,

reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane,

ca relațiile cu prietenii, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în

durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate de mișcare a

avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu,

fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața

familială, imaginea și chiar sursele de venit.

S-a concis, că, fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și

cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de

către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale măsurii politice luate împotriva

reclamantului, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a acestuia.

În privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de

echivalat bănește, însă, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter

compensatoriu, iar ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care

vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

În stabilirea întinderii daunelor,

luându-se în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, s-a reținut că suma pretinsă a fost

găsită justificată numai în parte și, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

250.000 Euro, iar în absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o

cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri trebuie recunoscută puterea de

apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 118/A din 29

aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantul S.I.D. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin, a schimbat

în parte sentința apelată în sensul că a redus cuantumul sumei acordate cu

titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro la suma de 15.000 Euro,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că reclamantul-apelant a solicitat mărirea

cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro

la suma de 500.000 Euro, deoarece numai în acest mod ar fi acoperit prejudiciul

moral cauzat de strămutarea sa, de la locul domiciliu din județul Caraș-Severin,

în Câmpia Bărăganului.

Aceste critici au fost apreciate ca neîntemeiate,

deoarece criteriile privind umilințele și afectațiune psiho-socială în cazul

dat, nu justifică suma de 500.000 Euro, pretinsă cu titlu de despăgubire

morală.

Apelul declarat de către pârât,

deși, în opinia instanței , excede cadrului sferei de aplicabilitate a Legii

nr. 221/200, a fost admis tocmai din perspectiva existenței dreptului la

reparație morală al reclamantului, în temeiul reglementărilor speciale și a

reglementărilor privind modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale.

Din acest punct de vedere, instanța

de apel a constatat că prejudiciul moral cauzat reclamantului va trebui

analizat atât din perspectiva fenomenului social-politic, abuziv și

neconstituțional, realizat asupra familiei acestuia in anul 1951, prin Decizia Ministerului

Afacerilor Interne nr. 200, cu consecință directă asupra vieții ulterioare a

reclamantului, cât și din perspectiva datelor personale ale reclamantului,

respectiv a modului în care acest fapt ilicit , cu caracter politic, a influențat

dezvoltarea psiho-afectivă, socială și culturală a acestuia.

Sub acest aspect și în spiritul

jurisprudenței Curții Europene de Justiție, s-a reținut că, în astfel de cazuri,

trebuie acordată de către judecătorul cauzei o maximă importanță „judecății în

echitate”, astfel că dacă la momentul deportării reclamantul avea vârsta de 1

an, iar la data reîntoarcerii sale la domiciliul real avea vârsta de

aproximativ 7 ani, acesta nu putea să aibă un prejudiciu moral în afara

limitelor pe care l-au suportat copii de aceeași vârstă care s-au aflat în

astfel de situații, și care, deși nu au fost deportați, au trăit în condiții

asemănătoare de viață.

Aceasta însemnă că suferințele de

natură psiho - afectivă pe care le invocă reclamantul, inclusiv bucuriile

copilăriei legate de cele mai importante sărbători anuale, etc. sunt elemente

certe, dar ele nu pot fi cuantificate dincolo de contextul general al

comunității la acea vreme.

Or, din actele și lucrările cauzei

nu rezultă că reclamantul ar fi fost nevoit, în anii care au urmat perioadei de

deportare, să înfrunte, mai mult decât alte persoane aflate în această situație

, repercusiunile fostului regim socialist și, dând prelevanță principiului

prejudiciului moral suferit de către reclamant, instanța de apel a apreciat că

despăgubirile morale care se cuvin reclamantului pot fi în cuantum de 15.000 Euro.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, prin recursul său,

reclamantul a arătat că suma solicitată o consideră o satisfacție echitabilă

având in vedere condițiile și viața pe care tatăl său le-a avut și pe care a fost

obligat să le ducă în urma deportării sale.

Măsurile, deși de natură

administrativă, au făcut ca reclamantul si familia sa să rămână fără mijloace

de subzistență, fiind supus la un trai indecent și inuman, iar mai apoi la o

viață sub limita valorică a demnității umane, fiindu-i astfel cauzat un

prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, datorate condițiilor

în care au fost nevoiți a trăi, fiind totodată afectate și relațiile

social-umane, cu prietenii sau apropiații.

Mai mult, aplicarea masurilor au

continuat și în timp, după întoarcerea acestuia și a familiei sale în

localitatea de domiciliu, deoarece deportați aveau acces doar la muncile de

jos, chiar câțiva ani fiind nevoit tatăl său să lucreze cu ziua pentru a putea

asigura cele necesare traiului de zi cu zi.

In toată perioada de strămutare, de

4 ani si 305 zile, a fost uneori bătut, înfometat si umilit psihic, iar

lipsirea de libertate la care a fost supus a produs consecințe in planul vieții

private, cât și în plan profesional, mai târziu fiindu-i afectate, datorită

condițiilor, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Singura compensație primita de la Statul Roman a fost pensia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a conchis, că, având in vedere

prevederile Legii nr. 221/2009, se impune repararea integrală de către pârât a

pagubei suferite prin acordarea sumei de 500.000 Euro, echivalentă în lei la

data plății, cu titlu de daune morale, sumă pe care o consideră că ar putea fi

o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de tatăl său, în concordanță

cu jurisprudența instanțelor naționale.

Prin recursul său, pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

acestui motiv de recurs a arătat următoarele:

Față de prevederile art. 5 din Legea

nr. 221/2009, reclamantul nu a suferit o condamnare politică, ci a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, și, prin urmare, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege pentru a primi

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin măsura dislocării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative

cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Pe de altă parte, acordarea daunelor

morale nu se justifică având în vedere faptul că drepturile prevăzute și

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările

și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru

persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr.

221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au

suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

În susținerea celor de mai sus, s-au

invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care arată

fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse

printr-o hotărâre judecătorească.

S-a mai arătat, că suma acordată de

instanță prin decizia recurată, în sumă de 15.000 Euro reprezentând daune

morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,

având în vedere că aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale constau în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la

existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste,

la demnitate, onoare, prestigiu profesional și la alte valori similare, iar pentru

a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de

referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe

care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cuantumul se stabilește prin

apreciere, urmarea aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, ținând seama și

de criteriul echității, iar prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere

rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Mai mult, este necesar ca cel care

pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să

rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție, i-au fost lezate prin măsura luată față de acesta și, pe cale de

consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin recursul său, pârâtul Statul

Român critică decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât

acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare politică, și

anume condamnări dispuse printr-o hotărâre judecătorească, însă, în speță,

reclamantul a fost supus numai măsurii administrative a dislocării.

Or, în condițiile Legii nr.

221/2009, orice persoană poate beneficia de despăgubiri morale pentru

prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv,

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, în forma nemodificată.

Reclamantul și părinții săi au făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce au constat în

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură

întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare, reclamantul beneficiază

de dreptul de a obține despăgubiri morale de al stat, în condițiile Legii nr.

221/2009, conform art. 3 lit. e) și nu în condițiile art. 1 alin. (1) și (2)

din același act normativ, cum greșit susține recurentul-pârât Statul Român.

Criticilor formulate de

recurentul-reclamant prin care arată că în mod greșit instanța de apel a redus

cuantumul daunelor morale la suma de 15.000 Euro, pentru măsura administrativă

luată împotriva acestuia și a părinților săi, a dislocării, potrivit Deciziei

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, față de consecințele acesteia,

ce au constat în atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cât și criticilor formulate de pârâtul Statul Român, potrivit

cărora, la cuantificarea acelorași daune morale, instanța de judecată trebuia

să țină seama, pe lângă criteriile referitoare la consecințele negative

suferite de cel în cauză, și de principiul echității, care trebuie să dea o

apreciere rezonabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, astfel că

reclamantul nu este îndreptățit la acordarea sumei de 15.000 Euro cu titlu de despăgubiri

morale, instanța le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Reclamantul și familia sa au fost

dislocați din localitatea de domiciliu situată în județul Caraș-Severin, la 18

iunie 1951 și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Câmpia Bărăganului, în

baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, restricție

domiciliară ce a fost ridicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr.

6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.

Această măsură administrativă cu

caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, nemodificată, a produs reclamantului un prejudiciu moral ce poate fi

reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel, prin strămutare obligatorie

a reclamantului și a familiei sale din localitatea de domiciliu din județul

Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc

personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în

vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către

reclamant.

În speță, legal, au apreciat

instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al

reclamantului și a membrilor săi de familie, a fost susceptibilă de a produce

suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, criterii

care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv,

constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor

ce i se cuvin reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în lipsa unor

critici obiective, se face numai pe baza calității personale și profesionale a

judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Or, prin raportarea la datele

concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea

despăgubirilor acordate de instanța de apel, pentru repararea prejudiciului

moral, de 15.000 Euro, față de perioada deportării, 1951-1955, de atingerea

adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și

psihice cauzate reclamantului, este echitabilă.

În ceea ce privește criticile

formulate de recurentul-pârât, pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor, prin

reprezentantul său, în sensul că nu mai există o reglementare pentru acordarea

de despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, se constată următoarele:

Prin decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic.

Față de susținerea formulată cu

ocazia dezbaterilor, de către recurentul-pârât, așa cum a fost expusă mai sus, ce

se constituie motiv de ordine publică, se constată că, potrivit art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate

ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Prin urmare, în situația în care

puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație,

sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției

constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în

privința situației reclamantului, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul

soluționării recursului, în condițiile în care decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată la data

de 21 octombrie 2010 și publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010.

Cum în termenul de 45 de zile

autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu

dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din

Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse

judecății în prezenta cauză, față de efectul ex nunc al deciziilor Curții

Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține

că

prezumția de constituționalitate a textului de lege atacat

este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale.

Pentru acest motiv, aplicarea legii

în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității

nu poate fi înlăturată, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu

se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se impune și din

perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea

bunurilor.

Astfel, aplicarea deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs,

fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 376 alin. (1) din

Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă constituie

titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției,

care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în

executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod

efectiv de „bun”.

Prin urmare, reclamantul este

titularul unui „bun” în sensul Convenției, acesta fiind în posesia unei

hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins,

respectiv decizia pronunțată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu

caracter politic la care a fost supus acesta și familia sa în perioada

comunistă.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 118/A din 29

aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

februarie 2011.