ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 27 aprilie 2010, reclamanta B.A., a solicitat instanței

- în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 200.000

euro, pentru prejudiciul moral suferit prin strămutarea sa împreună cu întreaga

familie și stabilirea domiciliului forțat în localitatea Dropia, județul Călărași.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că urmare măsurii administrative abuzive a strămutării, din 18 iunie

1951, a îndurat condiții de viață inumane, fiind privată de asistență medicală,

educație și un regim normal de hrană, iar când - împreună cu familia - s-a

întors la domiciliu, a fost marginalizată de ceilalți colegi de școală precum

și de cadrele didactice.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința nr. 506 din 28 septembrie

2010 a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe pârât să-i

plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că prin stabilirea domiciliului obligatoriu,

reclamantei și familiei sale i-a fost încălcat dreptul la libertate, această

măsură producând consecințe în planul acelor atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale, onoarea, reputația, și după momentul întoarcerii

la vechiul domiciliu.

Apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis de Curtea de Apel Craiova,

secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr.

41 din 24 ianuarie 2001, a schimbat în tot sentința iar pe fond, a respins

acțiunea.

A respins totodată apelul declarat

de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța de apel,

caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și din

principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României,

În cauză, a declarat recurs în

termen legal reclamanta B.A., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susține în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în

condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să aplice, mai

susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi, conform

căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după

intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a

circuitului civil.

Tot astfel, se mai arată,

compensarea materială dată în baza Decretului nr. 118/2001, nu acoperă

prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii domiciliului

forțat, împreună cu restul familiei, respectiv traumele psihice și fizice la

care a fost supusă și gravele atingeri ale dreptului personal nepatrimonial la

libertate.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al

Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc,

efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a

principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului

incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se

doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această

dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu

este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate

susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată

perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca

neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a

fost pronunțată la 24 ianuarie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei

instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate -

norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista,

și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că

ultra-activează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese

pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face

trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după

publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta B.A. împotriva deciziei nr. 41 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 ianuarie 2012.