ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 26 mai 2010 reclamantul F.F.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de despăgubiri morale pentru suferințele fizice și psihice suferite de el pe perioada deportării, și la 400.000 euro cu titlul de despăgubiri morale pentru suferințele fizice și psihice pentru prejudiciul suferit de părinții săi, F.F. și F.C. În motivarea cererii, a arătat că la 18 iunie 1951, a fost ridicat de la domiciliul aflat în localitatea Baia-Nouă, județul Caraș-Severin, împreună cu părinții săi de milițieni, însoțiți de armată, fiind mutați în localitatea Însurăței, județul Brăila, apoi în localitatea Comănești-Moinești, județul Bacău, unde au înfruntat timp de 5 ani, sărăcia, frigul, mizeria și bolile, neavând îngrijire medicală, apă, alimente, acces la educație.

A mai arătat că anterior deportării, tatăl său a fost prizonier în U.R.S.S. Prin sentința civilă nr. 570 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți - secția civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro prejudiciu moral către reclamant și la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Craiova - secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 83 din 9 februarie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul F.F.I. împotriva sentinței primei instanțe și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, cererea reclamantului pentru despăgubiri s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, text declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 al Curții Constituționale, publicate în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Art. 147 alin. (1) din Constituție, prevede că dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror constituționalitate s-a contestat, sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este în general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Asupra caracterului și obligativității acestor decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile nr. 186 din 18 noiembrie 1999 și 169 din 2 noiembrie 1999 statuând că obligativitatea decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

În consecință, s-a reținut că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, incumbându-i obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 au fost publicate în M. Of., parte I, la data de 15 noiembrie 2010 astfel că, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, pe termenul de 45 de zile în care Parlamentul avea posibilitatea de a pune de acord această normă cu prevederile Constituției, iar după împlinirea acestuia, norma menționată și-a încetat efectele juridice, potrivit art. 147 din Constituție. Cum în speță dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției, s-a constatat că sentința este lipsită de temei legal.

Așa cum s-a reținut în considerentele deciziilor Curții Constituționale, expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 (potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit….pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport de suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”), nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990.

Nu se poate reține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantul are o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de neconstituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov contra Bulgariei. Totodată, instanța de apel a constatat că reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990, conform Deciziei nr. 75854 din 21 ianuarie 1992 și de cele prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, conform deciziei nr. 1815 din 17 iulie 2008, astfel că nu s-ar justifica alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.F.I., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că în mod nelegal instanța de apel a considerat cauza în stare de judecată și a procedat la soluționarea cauzei, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., instanța poate acorda un termen pentru lipsa de apărare, în același sens fiind și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul a mai criticat decizia instanței de apel și din prisma considerațiilor privind temeiul de drept al acțiunii, arătând că la data formulării cererii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele: Criticile privind încălcarea dreptului la apărare nu pot fi primite, întrucât, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța nu este obligată să acorde, în orice împrejurare, un nou termen de judecată, amânarea judecării cauzei pentru acest motiv constituind o simplă facultate prevăzută de lege. Astfel, instanța este îndreptățită să refuze admiterea cererii când apreciază că nu este întemeiată, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză Celelalte critici formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.F.I. împotriva deciziei nr. 83 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova - secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.