ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4925/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 464/2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte

cererea reclamantei R.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000

euro către reclamantă, cu titlu de despăgubiri morale.

S-a reținut că reclamantei

i s-a fixat domiciliu obligatoriu în județul Călărași perioada 1951-1955, însemnând

că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de natura celei

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, pentru care este îndreptățită

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin respectiva măsură, constând

în încălcarea dreptului la libertate, a onoarei și a demnității. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, instanța a avut în vedere și faptul că reclamantei i-au mai fost

acordate măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Apelurile declarate de

ambele părți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia

nr. 508 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor

primei instanțe.

În ceea ce privește cuantumul

daunelor morale cuvenite persoanelor aflate în situații similare celei a reclamantei,

s-a arătat că, în lipsa unor criterii legale sau jurisprudențiale, fiecare speță

se raportează la specificul său concret determinat de situația de fapt, de durata

măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în

timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinație a acestora

și de potențialul lor de a mai repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză.

În speță, măsura la care

a fost supusă reclamanta a durat circa 4 ani și a expirat în urmă cu aproape 55

ani. În aceste condiții, despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări

sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantei, ci exclusiv unor scopuri

de natură personală, ca recunoaștere a unor abuzuri instituționale suferite de reclamantă,

criterii în raport de care suma de 10.000 euro a fost corect stabilită de prima

instanță.

Au fost înlăturate susținerile

apelantului-pârât privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea

nr. 221/2009 pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri, deoarece noțiunea

de condamnare nu poate fi restrânsă la sensul ei penal, referindu-se la o decizie

impusă de autoritățile statului, printre altele și administrativ și prin care celui

vizat i-a fost adusă o atingere a drepturilor sale.

De asemenea, a fost înlăturată

și critica văzând probatoriul insuficient al cererii, fiind suficient că s-a făcut

dovada dislocării reclamantei din zona frontierei de vest în județul Călărași, situație

notorie și care reprezintă o măsură administrativă dispusă împotriva voinței reclamantei,

în condițiile în care aceasta nu săvârșise vreo faptă penală care să fie pedepsită

chiar și la acel timp.

S-a apreciat, totodată,

că obținerea unor drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie un

impediment pentru reclamantă de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și susținând,

în esență, că acest cuantum nu reflectă toate consecințele negative suportate prin

măsura administrativă la care a fost supusă în perioada 1951-1955.

Recurenta a reiterat susținerile

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel privind privațiunile

fizice și umilințele îndurate în perioada deportării, precum și repercusiunile asupra

evoluției sale în plan social și profesional, precum și asupra vieții sale private.

S-a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată

în cereri formulate împotriva României.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că

recursul nu este fondat.

Pe baza probatoriilor

administrate, care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac, prima instanță

a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de suferințele fizice

și psihice încercate în perioada deportării, însă și de repercusiunile pe care condamnarea

și detenția efectivă le-au avut asupra statutului social, familial și profesional

al acesteia. Sentința astfel pronunțată a fost confirmată prin decizia de apel.

Criteriile

astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, în lipsa unei reglementări

exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în

doctrină și jurisprudență

în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod constant

a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă,

iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul

real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna

o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele

psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv măsura

administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu pentru reclamantă, pentru o

perioadă de 4 ani, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate

aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță

cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și

finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei.

Cuantumul concret al despăgubirilor

pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta

doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu

valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei

recurate. Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității,

determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare

ale speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată

este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 508 A din 13 septembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2011.