ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4925/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 464/2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamantei R.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro către reclamantă, cu titlu de despăgubiri morale. S-a reținut că reclamantei i s-a fixat domiciliu obligatoriu în județul Călărași perioada 1951-1955, însemnând că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de natura celei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, pentru care este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin respectiva măsură, constând în încălcarea dreptului la libertate, a onoarei și a demnității.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere și faptul că reclamantei i-au mai fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 508 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale cuvenite persoanelor aflate în situații similare celei a reclamantei, s-a arătat că, în lipsa unor criterii legale sau jurisprudențiale, fiecare speță se raportează la specificul său concret determinat de situația de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinație a acestora și de potențialul lor de a mai repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză. În speță, măsura la care a fost supusă reclamanta a durat circa 4 ani și a expirat în urmă cu aproape 55 ani.

În aceste condiții, despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantei, ci exclusiv unor scopuri de natură personală, ca recunoaștere a unor abuzuri instituționale suferite de reclamantă, criterii în raport de care suma de 10.000 euro a fost corect stabilită de prima instanță. Au fost înlăturate susținerile apelantului-pârât privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri, deoarece noțiunea de condamnare nu poate fi restrânsă la sensul ei penal, referindu-se la o decizie impusă de autoritățile statului, printre altele și administrativ și prin care celui vizat i-a fost adusă o atingere a drepturilor sale.

De asemenea, a fost înlăturată și critica văzând probatoriul insuficient al cererii, fiind suficient că s-a făcut dovada dislocării reclamantei din zona frontierei de vest în județul Călărași, situație notorie și care reprezintă o măsură administrativă dispusă împotriva voinței reclamantei, în condițiile în care aceasta nu săvârșise vreo faptă penală care să fie pedepsită chiar și la acel timp. S-a apreciat, totodată, că obținerea unor drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment pentru reclamantă de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și susținând, în esență, că acest cuantum nu reflectă toate consecințele negative suportate prin măsura administrativă la care a fost supusă în perioada 1951-1955. Recurenta a reiterat susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel privind privațiunile fizice și umilințele îndurate în perioada deportării, precum și repercusiunile asupra evoluției sale în plan social și profesional, precum și asupra vieții sale private. S-a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în cereri formulate împotriva României. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Pe baza probatoriilor administrate, care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac, prima instanță a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada deportării, însă și de repercusiunile pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra statutului social, familial și profesional al acesteia. Sentința astfel pronunțată a fost confirmată prin decizia de apel. Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, în lipsa unei reglementări exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu pentru reclamantă, pentru o perioadă de 4 ani, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei. Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate.

Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței. În condițiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 508 A din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.