ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4139/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1080

din 21 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de

20.000 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a considerat că măsura de dislocare a reclamantei din zona

de vest a țării și fixarea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, pe

perioada celor 4 ani reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic

conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamanta este

îndreptățită să primească despăgubiri conform art. 5 din lege pentru

prejudiciul moral suferit.

În ceea ce privește

criteriile de stabilire a valorii despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului

moral suferit de reclamantă, s-a avut în vedere faptul că în materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are doar un caracter

aproximativ, imposibil de cuantificat din punct de vedere material.

Tribunalul a ținut

cont la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri de faptul că prin măsurile

abuzive cu caracter politic luate împotriva reclamantei i s-a creat acesteia un

prejudiciu nepatrimonial care a constat în consecințele dăunătoare ce au

rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal la demnitate, onoare,

reputație, libertate individuală, relațiile cu prietenii ori alte persoane

apropiate.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamanta D.S., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Reclamanta a considerat

sentința apelată nelegală și netemeinică în ceea ce privește aprecierea de

către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la

materialul probator și cele învederate instanței.

Ceilalți doi apelanți

au solicitat recuantificarea daunelor acordate.

Prin decizia civilă nr. 81A din 31

ianuarie 2011 Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de pârât și

parchet și a schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii. A respins apelul

declarat de reclamantă.

In considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data

publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul

solicitat prin acțiunea introductivă. De asemenea, decizia Curții

Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor

internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță. la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica CEDO se recunoaște

eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

“Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții

nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate

în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu

ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în

baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza

legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția conferită de art.6 par.1 din Convenția Europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale Europene ni i le legitimează.

De asemenea, prin

nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale,

astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și

art. 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere

aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta D.S. împotriva deciziei nr. 81 A din 31

ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2012.