ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1959/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1959/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 846 din 08 iunie 2010, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul S.N., în contradictoriu cu pârâtul

S.R., prin M.F.P., și pe cale de consecință, pârâtul a fost obligat la plata

sumei de 10.000 Euro în echivalent lei la data plății către reclamant,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Astfel cum rezultă

din adresa nr. 3853 din 09 iulie 1991 emisă de Ministerul Justiției – D.I.M.,

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul și familia sa au fost dislocați

din localitatea de domiciliu în comuna Zagna-Vădeni, județul Brăila, unde li

s-a stabilit domiciliu obligatoriu, motivul luării acestei măsuri fiind

originea socială a familiei reclamantului.

Restricțiile

domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr.

6100/1955, perioada în care familia reclamantului a avut stabilit domiciliul

obligatoriu fiind 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.

Potrivit Hotărârii

nr. 2341/1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr.

118/1990, s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară în cuantum inițial de

857 lei, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Tribunalul a

constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării și stabilirea

domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr.

200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Potrivit prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate

solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Tribunalul a apreciat

că textul de lege menționat prevede posibilitatea acordării despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit inclusiv ca urmare a măsurilor administrative

cu caracter politic, termenul de „condamnare” utilizat de dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fiind folosit lato sensu, intenția

legiuitorului fiind în mod evident aceea de a fi despăgubite atât persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, astfel cum se prevede în alin. (1) al art. 5.

În speță, prin măsura

administrativă cu caracter politic dispusă (deportarea într-o altă localitate

decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955), s-au creat

reclamantului suferințe în plan moral, social și profesional, marcându-i

întreaga existență.

Astfel, tribunalul a

reținut că familiile dislocate au fost nevoite să-și construiască locuințe,

respectiv colibe și bordeie din chirpici și stuf, iar în toată perioada

domiciliului obligatoriu, asupra acestora s-a exercitat o supraveghere

permanentă din partea miliției și securității, inclusiv prin controale

nocturne. Condițiile de viață deosebit de grele din perioada domiciliului

obligatoriu au influențat în mod hotărâtor copilăria reclamantului și și-au pus

amprenta asupra dezvoltării acestuia.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia civilă nr. 391 din 11 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul-reclamant S.N., împotriva sentinței civile nr. 846 din 08

iunie 2010 a Tribunalului București; a admis apelurile declarate de

apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., precum și de apelantul M.P. - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, și pe cale de consecință, a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant, ca

nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, prin decizia

civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după

publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile

prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie

2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile,

Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu

dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus –

menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că

termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de

acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

Constituția României [(art. 1 alin. (3) și (5)], ele încetând a-și mai produce

efectele la 01 ianuarie 2011.

În speță, la termenul

de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că, practic, nu mai

există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul

prezent, [(potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], putând

fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin.

(1) lit. b) și c) din aceeași lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte

critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Urmare

sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstituționale,

apelantul-pârât

prevalându-se în susținerea apelului declarat și de

aceste statuări.

Potrivit

art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În

conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile

din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum

aceste decizii, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, au fost publicate

(M. Of. nr. 807/3.12.2010), iar până la data soluționării cauzei termenul de 45

zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta

cauză.

Având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009,

introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod

expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a

constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009,

au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Așa cum a

constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție

deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate

de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în

vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate

abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de

compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice,

acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de

alte drepturi.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit

acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul

comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru

fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie

reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească

compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele

regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi

compensații pentru daunele morale suferite.

În

materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind

retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a

creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire,

indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea

unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

De

asemenea, s-a reținut că în ceea ce privește reabilitarea persoanelor

condamnate din motive politice, prin O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive,

în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă

în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului

politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării

bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva

persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În

materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist,

Curtea Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de

suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției

politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind

preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru

persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Elocvente

au fost reținute în acest sens prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste

acte normative stabilesc o serie de drepturi: dreptul la o indemnizație lunară

de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități,

deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de

100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau

de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990); scutire de

plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în

mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul

spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun

aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz,

tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată

română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de

transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-Lege

nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau

exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie,

deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum

și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de

psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau

după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o

indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit

(art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)];

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 [(art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009)]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea

judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea

militară [(art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009)].

Este, de

asemenea, de menționat că prin decizia nr. 148 din 8 mai 2001, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

8 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, statuând că sunt neconstituționale aceste dispoziții prin care

se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor

titularilor.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată,

a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere

fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. (Hotărârea din 12

mai 2009 în Cauza E. și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie

2010 în Cauza K. și I.K. contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile

C.A.D.O.L.F. nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara

nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

De

asemenea, s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea

din 23 noiembrie 1983 în Cauza V.M. contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie

2003 în Cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza A.

contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de

către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista

vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost

expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea

impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și

condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28

septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în

Cauza J. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005

în Cauza B. și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind

reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de

compensații pentru acestea, C.E.D.O. a statuat că statele contractante au o

largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a

politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor

(Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza E.R.G. și alții contra Greciei).

Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice, art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990

„Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit.

a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru

fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate

sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin.

(2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1

alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru

fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu

obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”. Cuantumul acestor

indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației

și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de

cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a

constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de

legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, până

la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși

despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să

fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și

suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea

Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege

criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Referitor

la acest aspect, Curtea Constituționala a mai arătat că dispozițiile de lege

criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până

la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or,

s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de

a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile

care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și

dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru

care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că

moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune

morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din

urmă.

Prin

Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu

același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile

esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.

1 alin. (3) din Constituție.

Totodată,

astfel cum a statuat și C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă

în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel

încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009

în Cauza P. contra Lituaniei).

De

asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă”

(astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea

despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când

există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când

cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale,

nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

Totodată,

prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008, în Cauza S. și alții

contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o

„importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia

Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o,,speranță legitimă” în

obținerea compensațiilor respective.

Având în

vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea

fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea

este valoare supremă.

Curtea

Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr.

118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum a

arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce

satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor

drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani

suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a

nu fi temeinic fundamentată.

Totodată,

textul de lege criticat, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile

referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de

claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la

aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în

valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și

nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus

niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei

privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și

consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și

măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că

acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind

clară și previzibilă.

Curtea

Constituționala a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o

legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.

Ținând

cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Legea fundamentală.

Având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009,

introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod

expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că

trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din aceeași lege, rămân fără

obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

Față de cele

stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziile

sus enunțate, obligatorii atât pentru instanțe cât și pentru persoanele care au

solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în

baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile expuse mai

sus, au reprezentat un răspuns la motivele de apel formulate de către toți

apelanții.

Precizările depuse de apelantul-reclamant, sub aspectul

solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O., rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096

(1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată,,necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție,

urmează fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de

drept invocat în prima instanța și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că

„în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Or, instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat

cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat

în calea de atac.

Mai mult, referirile la prevalența reglementarilor internaționale,

respectiv a

rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096

(1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, a C.E.D.O., consacrată

de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, iar

Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă

statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al

victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a

conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

În plus, C.E.D.O. a reținut că, atunci când o persoană are o

pretenție referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi

considerată ca având o speranță legitimă în cazul în care există o bază legală

suficientă în dreptul intern, spre exemplu când jurisprudența națională

constantă confirmă existența sa. Nu poate exista o speranță legitimă în sensul

Articolului 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există o dispută asupra modului

de interpretare și de aplicare a legii interne, iar cererile reclamantului sunt

respinse de către instanțele interne în mod corespunzător. Totodată,

reclamantul nu ar fi îndreptățit în a obține o posesie sau o despăgubire în

situația în care legislația nu recunoaște existența unui asemenea drept.

Speranța legitimă se raportează la modul în care o pretenție poate fi analizată

conform legislației interne [(hotărârea din 30 august 2007; cauza K. c.

Slovaciei (MC), cererea nr. 44912/98, hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza

A.B.I. c. Portugaliei (MC), cererea nr. 73049/01, hotărârea din 11 ianuarie

2007, și cauza I. c. Ucrainei, cererea nr. 55804/07, decizia din 8 martie

2011)].

În cauza S. și alții contra Bulgariei, Curtea a reținut că la

momentul introducerii cererilor de către reclamanți la autoritățile interne,

neconstituționalitatea legii aplicabile cauzei fusese invocată, iar cauza era

pendinte la Curtea Constituțională. Ulterior, legea a fost declarată ca fiind

neconstituțională. Astfel, Curtea a considerat că nu se poate susține că o

lege, care imediat după intrarea în vigoare, a fost criticată ca fiind contrară

principiilor constituționale și apoi a fost declarată ca neconstituțională, ar

reprezenta o bază legală temeinică în sensul jurisprudenței Curții pentru a se

aprecia că reclamanții aveau o speranță legitimă în obținerea dreptului de

proprietate sau a despăgubirilor. Față de niciunul dintre reclamanți, Curtea nu

a reținut existența unei „speranțe legitime”, dat fiind faptul că este

rezonabil să se creadă că toți reclamanții au fost conștienți de existența unei

proceduri în fața Curții Constituționale, care limita așteptările lor.

Pe cale de consecință, reclamanții nu puteau avea o speranță

legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională. Totodată, ei

nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea

așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea

astfel cum erai în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs

reclamantul S.N., criticând-o ca fiind nelegală. Invocând dispozițiile art. .

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009.

- Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut

un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate.

- Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea

atingerii scopului acestuia.

- Instanța de judecată trebuia să țină seama de dispozițiile

internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.

- Constatarea Curții

Constituționale a României în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie

2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010.

- Sunt încălcate

prevederile D.U.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

- În aprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supusă.

Recursul declarat de

reclamantul S.N. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de „natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie  2011 în interesul legii,

prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 11 aprilie 2011 cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 391/ A

din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.