ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, secția civilă, la 16 decembrie 2009, reclamanta T.V. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent lei la data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 în comuna Zagna Vădeni, județul

Brăila, este o măsură administrativă cu caracter politic, prevăzută de art. 3 lit.

e

)

din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 331 din 22 februarie 2010, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro,

echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu familia sa,

au fost ridicați la data de 18 iunie 1951 din localitatea de domiciliu, situată

în comuna Săcălaz, județul Timiș și dislocați în comuna Zagna Vădeni, județul

Brăila, până la data de 27 iulie 1955. A arătat că perioada menționată, a fost una de privațiuni fizice și suferințe psihice, membrii familiei sale fiind

nevoiți să supraviețuiască în condiții grele, în lipsa unor minime cerințe

locative, de hrană și apă, fără asistență medicală și condiții de igienă. S-a

considerat că această măsură întrunește cerințele art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

putând fi echivalentă, datorită efectelor sale de privare de libertate.

Sub aspectul

cuantumului despăgubirilor morale, prima instanță aplicând principiile afirmate

în jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut

că, față de vârsta reclamantei la momentul luării măsurii, perioada restricției

domiciliare (de patru ani și o lună), caracterul abuziv și opresiv al măsurii,

perioada de timp de peste 50 de ani (ce a trecut de la momentul măsurii), care

a înlăturat în mare parte sentimentele negative resimțite ulterior și faptul că

s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă combinat cu

drepturile pecuniare acordate, o indemnizație în cuantum total de 15.000 euro

reprezintă o reparație justă și echitabilă.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

Prin încheierea de la

14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale, în temeiul art. 29

din Legea nr. 47/1992 republicată, cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009,

în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 al. 5, art. 111 alin.

(1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Cauza a fost

suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, fiind

repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 110/ C pronunțată la 14 februarie 2011 a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța și a schimbat în tot sentința apelată

în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Prin aceeași hotărâre

s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că nu se poate constata

că declararea neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din OUG art.

62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale,

au lipsit de temei juridic demersul reclamantei, întrucât normele speciale în

materie (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării

cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub

imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu

caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii

statului, în contextul enunțat.

S-a avut în vedere că

răspunderea Statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și, cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de

altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a reținut că

reclamanta T.V. a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație de 822 lei

lunar, începând cu luna martie 1990, conform Hotărârii nr. 1568 din 7 mai 1991,

emise de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990

și i s-a recunoscut perioada totală de șase ani, o lună și douăzeci și opt de

zile ca vechime în muncă.

De asemenea, s-a

constatat că la aceste măsuri pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care

a putut beneficia în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999

(prin decizia nr. 828 din 6 iunie 2002 fiindu-i recunoscută și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă), aceste compensații conturând interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor persoanelor

supuse unor măsuri cu caracter politic.

S-a concluzionat că,

în speță, compensațiile acordate reclamantei, respectiv suma acordată cu titlu

de indemnizație pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoașterii dreptului

sunt proporționale, sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive și

consecințele acesteia în plan familial și profesional, astfel că nu este

necesară complinirea lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs în termenul legal reclamanta T.V., criticând-o ca

nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamanta a susținut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au

fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3

lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către

instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în

speță.

În acest context, s-a

învederat că instanța de apel a omis împrejurarea că recurenta a fost persoană

persecutată politic începând cu anul 1951 și până în anul 1989, fără a

beneficia, timp de peste 30 de ani de vreo despăgubire din partea Statului

Român.

S-a arătat, totodată,

că indemnizația primită de recurentă în baza Decretului Lege nr. 118/1990 are o

natură diferită, fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei de

domiciliu obligatoriu, iar suferințele fizice și psihice suportate nu au fost

acoperite de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de actul

normativ menționat.

Examinând criticile

invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse

soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval nu sunt puse de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992,

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o cerere.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care

a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține

că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui

text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma

tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanții

nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

În cauză nu se poate

constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică

independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației

Constituției.

Ca atare, se va

constata, substituindu-se motivarea instanței de apel, că nu se impunea analiza

pe fond a pretențiilor reclamantei, în condițiile în care s-a înlăturat norma

cu caracter special cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, această

problemă de drept fiind, de altfel, dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, (dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.).

Curtea va reține că

toate criticile invocate de recurenta reclamantă vizează nelegalitatea deciziei

atacate pentru nesocotirea criteriilor de apreciere a prejudiciului moral, în

condițiile în care compensațiile acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990

nu au acoperit integral suferințele fizice și psihice suportate în perioada de

domiciliu obligatoriu. Se va constata că, față de inexistența temeiului legal

al cererii reclamantei, ca efect al constatării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca normă cu caracter special, nu se mai

impune analiza criticilor invocate de reclamantă în motivarea căii de atac.

Pentru toate aceste

considerente, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să se respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 110/ C din 14

februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.