ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4093/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 300 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Constanța

a fost

admisă acțiunea reclamantei S.V.

formulată în contradictoriu eu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat la plata către

reclamantă a sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plății

efective, cu titlu de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul, care a formulat

critici încadrate în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., arătând că prima instanță a judecat cauza cu încălcarea art. 85 C.

proc. civ. și art. 107 C. proc. civ.

Soluționând

apelul, Curtea de Apel Constanța a pronunțat decizia civilă nr. 290/ C din 16

mai 2011.

În baza acestei decizii a fost admis apelul formulat de

apelantul pârât

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța,

împotriva sentinței civile nr. 300 din 19 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.V.

A fost anulată sentința apelată și procedura urmată și

s-a reținut cauza

spre

rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea

principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

Judecata

cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor procedurale legate de comunicarea

cererii de chemare în judecată, pârâtul fiind în imposibilitatea de a cunoaște

pretențiile formulate și de a-și pregăti apărarea.

În rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 332/ C

din

20 iunie 2011 a

respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Pentru a

hotărî astfel,

instanța

de apel a reținut următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului

Constanța la data de 8 decembrie 2009,

reclamanta

S.V. a învestit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, cu

soluționarea cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri în sumă de 60.000

euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

În drept au fost invocate dispozițiile

legale prevăzute de Legea nr. 221/2009.

În

speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare

a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist

(fiind strămutată în perioada 1951 - 1955 conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951

din comuna Săcălaz, județul Timiș, în comuna Zagna, județul Brăila, prejudiciul

fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de

statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare

concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal

nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantei și care ar justifica

pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

în

raport de toate aceste considerente s-a apreciat că, reclamanta a putut

beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de

839 lei/ lunar, recunoscută vechimea în muncă 4 ani, 2 luni și 12 zile și

fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Recunoașterea

vechimii în muncă s-a apreciat ca o altă compensație materială echitabilă, date

fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și

încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel

efectiv realizat.

Recunoașterea

morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial

asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate

fi ignorată împrejurarea că i-a fost recunoscută reclamantei

S.V. prin Decizia nr. 567 din 18 aprilie 2002

calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999.

Dat fiind cele relatate, s-a constatat că Statul Român

și-a îndeplinit

obligațiile

reparatorii față de reclamanta intimată, indemnizația lunară și celelalte

drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supusă,

nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanța de judecată, în

caz contrar ar contribui la o îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs reclamanta invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

susținerea motivului de recurs, în esență, recurenta reclamantă a

arătat că suferințele fizice și psihice îndurate

în perioada stabilirii domiciliului

obligatoriu din partea regimului

comunist și consecințele nefavorabile resimțite ulterior nu au fost acoperite

prin indemnizația primită și celelalte drepturi prevăzute de către Decretul-lege

nr. 118/1990.

Recursul

va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

În esență, deși reclamanta susține nelegalitatea

hotărârii prin prisma

greșitei

nerețineri a dreptului său la despăgubiri morale solicitate în baza

Legii nr. 221/2001, problema care se pune însă în

discuție este aceea legată de

temeiul de drept al acțiunii reclamantei,

în raport de dispozițiile Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de înalta Curte de

Casație și Justiție, în recursul în interesul legii.

Astfel,

cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat

din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate

neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație

în

care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31

din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, care produce

efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o

cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind

dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cum la

data pronunțării hotărârii deciziei recurate, respectiv, la 20 iunie 2011, decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, era publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010 și în raport de dezlegarea dată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, se constată că cererea

reclamantei este lipsită de temei legal.

Față

considerentele reținute, recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 332/ C

din 20 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.