ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2012

!!!! \ Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 8039/118/2009 reclamantul S.S. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 800.000 euro cu titlu de despăgubiri. În argumentarea cererii de chemare în judecată reclamantul a susținut că este moștenitorul legal al defunctului său tată, S.M., persoană care a fost condamnată politic la 15 ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii prin Sentința penală nr. 174/1952.

A executat 11 ani din pedeapsă. Ca urmare a condamnării a avut de suferit întreaga familie, care a fost izgonită din casă și obligată să trăiască în condiții inumane. Datorită condițiilor grele de trai mama reclamantului a decedat la doi ani după arestarea soțului său. A mai susținut reclamantul că în perioada executării pedepsei a fost lipsit de orice fel de sprijin din partea tatălui său, fapt ce l-a determinat să muncească de la o vârstă foarte fragedă. Prin Sentința civilă nr. 102 din 1 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală formulată de S.S. și cererile de intervenție în interes propriu formulate de F.M., B.G., S.M., M.E., S.F., S.I., C.Z. și intervenienții P.A., S.M.

și A.Z. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța la plata sumei reprezentând echivalentul în RON a 100.000 euro, la data plății efective, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamanților. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții S.S. și intervenienții P.A., S.M. și A.Z., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 338C din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul formulat de reclamantul S.S. și apelul intervenienților în nume propriu P.A., S.M., A.Z., B.G., F.M., S.M., M.E., S.F., S.I., C.Z., D.M., A.E., a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. Rolul Legii nr. 221/2009 a fost așadar acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare.

Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și modificările aduse prin art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanți - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Toate aceste considerentele conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Susținerile apelantului pârât legate de inexistența caracterului politic al condamnării autorului reclamantului și intervenienților sunt înlăturate din perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunțat Sentința penală nr. 174/1952 a fostului Tribunal Militar Constanța care încadrează fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009 - art. 1 lit. i) cât și din conferirea post-mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă conform Deciziei nr. 1405 din 19 iulie 2007. Prin urmare, acest motiv de critică al apelantului pârât Statul Român urmează a fi respins.

Situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru ca în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții, nu conferă descendenților calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat. În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 1405/2007 i-a fost recunoscută defunctului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabilește în ce condiții poate fi valorificat în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut. Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, descendenții defunctului S.M.

nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui și bunicului lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamantul S.S. și intervenienții P.A., S.M., A.Z. Reclamantul S.S. a solicitat modificarea deciziei atacate și obligarea intimatului la plata de despăgubiri morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile Legii nr. 221/2009, că în condițiile declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege instanța trebuia să se raporteze la prevederile art. 998 - 999 C. civ.

și să analizeze dacă există o faptă ilicită, un prejudiciu și legătura de cauzalitate de natură a determina acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, a arătat că prin condamnarea tatălui său a suferit prejudicii morale care îl îndreptățesc să solicite despăgubiri. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale poate fi aplicată numai pentru viitor, astfel încât nu are efect asupra cauzelor aflate pe rol la data publicării acestei decizii în M. Of. Decizia recurată apare ca o încălcare a dreptului la bun, așa cum este el reglementat de normele CEDO. Intervenienții P.A., S.M. și A.Z. au criticat decizia atacată, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în înțelesul art. 998 - 999 C. civ.

coroborate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009 pârâtul a săvârșit o faptă delictuală care le-a produs o gravă vătămare, că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, că efectele condamnării autorului lor s-au răsfrânt și asupra familiei care a fost nevoită să trăiască la limita subzistenței și că eticheta de urmași ai unui deținut politic i-a împiedicat să se dezvolte pe plan social, financiar și profesional. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauza de față nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc.

civ., recurentul-reclamant enumerând doar aceste dispoziții legale, fără a face vreo încadrare concretă a criticilor formulate în aceste cazuri de modificare. Analizând decizia recurată, nu se constată nemotivarea hotărârii ori inserarea în considerente a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Criticile recurenților referitoare la temeiul juridic al cererii, nu pot fi reținute. În mod corect instanțele de fond au calificat cererea introductivă ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și în raport de precizările făcute de reclamant, de care s-a luat act prin Încheierea din 19 octombrie 2009, cât și de cererea de intervenție în interes propriu formulată de P.A., S.M. și A.Z., prin care au fost invocate drept temei juridic dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009. Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamantului și intervenienților în nume propriu la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul; nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul și intervenienții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.S. și de intervenienții P.A., S.M., A.Z. împotriva Deciziei nr. 338C din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012. Procesat de GGC - LM