ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

!!!!

\

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 8039/118/2009 reclamantul S.S. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, pentru a se dispune obligarea

acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 800.000 euro cu titlu de

despăgubiri.

În argumentarea

cererii de chemare în judecată reclamantul a susținut că este moștenitorul

legal al defunctului său tată, S.M., persoană care a fost condamnată politic la

15 ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii prin Sentința penală nr.

174/1952. A executat 11 ani din pedeapsă. Ca urmare a condamnării a avut de

suferit întreaga familie, care a fost izgonită din casă și obligată să trăiască

în condiții inumane. Datorită condițiilor grele de trai mama reclamantului a

decedat la doi ani după arestarea soțului său. A mai susținut reclamantul că în

perioada executării pedepsei a fost lipsit de orice fel de sprijin din partea

tatălui său, fapt ce l-a determinat să muncească de la o vârstă foarte fragedă.

Prin Sentința civilă

nr. 102 din 1 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală

formulată de S.S. și cererile de intervenție în interes propriu formulate de

F.M., B.G., S.M., M.E., S.F., S.I., C.Z. și intervenienții P.A., S.M. și A.Z.

și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Constanța la plata sumei reprezentând echivalentul în RON a 100.000

euro, la data plății efective, cu titlu de despăgubiri în favoarea

reclamanților.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții S.S. și intervenienții

P.A., S.M. și A.Z., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 338C din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru

cauze cu minori și de familie și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale a respins apelul formulat de reclamantul S.S. și apelul

intervenienților în nume propriu P.A., S.M., A.Z., B.G., F.M., S.M., M.E.,

S.F., S.I., C.Z., D.M., A.E., a admis apelul pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanta, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea ca

nefondată.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei

satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative

internaționale.

Rolul Legii nr.

221/2009 a fost așadar acela de a acoperi acele situații în care compensația

deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită

ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea

efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin

actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu

putea avea în vedere ca prin dispozițiile art 5 alin. (1) lit. a) să se

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral

prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic

anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În considerarea

acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, precum și modificările aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010

prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010 ale Curții Constituționale, au

lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în

domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele

conferite de lege.

Pe de altă parte,

lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la

data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a

răspunderii statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei

norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea

fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un

vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu

prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât

cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme

prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului

legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că

dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată

prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamanți - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei

operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de

constituționalitate. Toate aceste considerentele conduc spre concluzia că,

într-un asemenea litigiu, răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral

suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică

trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin

art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei

duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea

acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de

dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale.

Susținerile

apelantului pârât legate de inexistența caracterului politic al condamnării

autorului reclamantului și intervenienților sunt înlăturate din perspectiva

temeiului de drept pentru care s-a pronunțat Sentința penală nr. 174/1952 a

fostului Tribunal Militar Constanța care încadrează fapta reținută în sarcina

condamnatului în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009 - art. 1 lit. i) cât și

din conferirea post-mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă

conform Deciziei nr. 1405 din 19 iulie 2007. Prin urmare, acest motiv de

critică al apelantului pârât Statul Român urmează a fi respins.

Situația descrisă nu

deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul

de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru ca în acord

cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea

posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile

regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul

echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire

la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive. În concret,

Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri

reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor,

dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic,

compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii

supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul

supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului

revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri

reparatorii.

Acordarea daunelor

morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în

extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei

comuniste.

Pe de altă parte,

faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții, nu

conferă descendenților calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se

poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea

la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura

reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de

condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind

la rândul său vătămat.

În fine, nu poate fi

ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 1405/2007 i-a fost recunoscută

defunctului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G.

nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabilește în ce condiții poate fi

valorificat în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare,

dreptul astfel recunoscut.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990, însă în speță, descendenții defunctului S.M. nu au,

în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea

de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui și bunicului lor și nu

sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei

decizii în termen legal au declarat recurs reclamantul S.S. și intervenienții

P.A., S.M., A.Z.

Reclamantul S.S. a

solicitat modificarea deciziei atacate și obligarea intimatului la plata de

despăgubiri morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile

Legii nr. 221/2009, că în condițiile declarării neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege instanța trebuia să se

raporteze la prevederile art. 998 - 999 C. civ. și să analizeze dacă există o

faptă ilicită, un prejudiciu și legătura de cauzalitate de natură a determina

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, a

arătat că prin condamnarea tatălui său a suferit prejudicii morale care îl

îndreptățesc să solicite despăgubiri. Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale poate fi aplicată numai pentru viitor, astfel încât nu are

efect asupra cauzelor aflate pe rol la data publicării acestei decizii în M. Of.

Decizia recurată apare ca o încălcare a dreptului la bun, așa cum este el

reglementat de normele CEDO.

Intervenienții P.A.,

S.M. și A.Z. au criticat decizia atacată, susținând că a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât în înțelesul art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu

dispozițiile Legii nr. 221/2009 pârâtul a săvârșit o faptă delictuală care le-a

produs o gravă vătămare, că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale, că efectele condamnării autorului lor s-au răsfrânt și asupra

familiei care a fost nevoită să trăiască la limita subzistenței și că eticheta

de urmași ai unui deținut politic i-a împiedicat să se dezvolte pe plan social,

financiar și profesional. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta sunt

nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta

Curte observă că în cauza de față nu sunt incidente motivele de nelegalitate

prevăzute de pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant

enumerând doar aceste dispoziții legale, fără a face vreo încadrare concretă a

criticilor formulate în aceste cazuri de modificare. Analizând decizia

recurată, nu se constată nemotivarea hotărârii ori inserarea în considerente a

unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere

modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus

judecății, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce

în speță nu se verifică.

Criticile

recurenților referitoare la temeiul juridic al cererii, nu pot fi reținute. În

mod corect instanțele de fond au calificat cererea introductivă ca fiind o

cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și în raport de

precizările făcute de reclamant, de care s-a luat act prin Încheierea din 19

octombrie 2009, cât și de cererea de intervenție în interes propriu formulată

de P.A., S.M. și A.Z., prin care au fost invocate drept temei juridic

dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009.

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamantului și

intervenienților în nume propriu la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text

de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul; nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul și intervenienții nu erau

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii deciziei

pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.S. și de intervenienții P.A.,

S.M., A.Z. împotriva Deciziei nr. 338C din 22 iunie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM