ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 823/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 159 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea reclamantei B.E.S., formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pârâtul fiind obligat să-i achite reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 50.000 euro în echivalent în lei la data plății. Prima instanță a apreciat că reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fiică a autorilor săi B.E. și B.S., fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În aprecierea prejudiciului moral s-au reținut criteriile legate de repercusiunile actului abuziv asupra posibilității reclamantei de a se realiza deplin pe plan profesional, social și familial, de privațiunile suferite de autorii reclamantei cât și de aceasta, stigmatizați pe o lungă durată de timp, cu dificultăți materiale și morale insurmontabile; că măsura cu caracter politic aplicată reclamantei și familiei sale a împiedicat evoluția sa în plan social și profesional în cadrul noii societăți democratice instaurate de regimul comunist, fiind tratați ca dușmani ai poporului. Împotriva aceste sentințe a declarat apel pârâtul, arătând că instanța trebuia să țină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și nu să supraevalueze prejudiciul suferit, transformând răspunderea statului într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă nr. 91/C din 14 februarie 2011 pronunțată de Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost admis apelul declarat de pârât și schimbată în tot sentința apelată, în sensul că respingerii acțiunii ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1952-1954 conform Deciziei nr. 239/1952 a M.A.I. din Mangalia în Buzău) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a mai reținut că, în speță, reclamanta a beneficiat de măsuri compensatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 119/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 3051 lei, recunoscută vechimea în muncă și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite, iar împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta avea vârsta de 10 ani, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa. S-a concluzionat că, prin acordarea de măsuri compensatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 către reclamantă, Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii pentru prejudiciul suferit urmare a dislocării familiei sale, astfel încât nu se mai impunea acordarea acestora de către instanța de judecată, în caz contrar s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, indicând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate și respingerea apelului declarat de pârât. Susține că motivarea instanței de apel excede motivelor de apel formulate, întrucât au fost verificate aspecte ce nu au fost contestate de apelantă, respectiv dacă există sau nu prejudicii de natură morală. Arată că pârâtul a solicitat diminuarea, reaprecierea cuantumului despăgubirilor, iar instanța a respins acțiunea în întregul ei. Considerațiile instanței sunt rezultatul unei erori în stabilirea obiectului pricinii, considerentele fiind contradictorii, astfel că instanța a schimbat natura litigiului și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanța de apel a analizat acțiunea din prisma prevederilor art. 998 C. civ., ignorând temeiul de drept invocat prin cererea introductivă, respectiv Legea nr. 221/2009. Instanța de apel, prin considerațiile referitoare la faptul că nu s-ar acorda daune decât pentru prejudiciul moral suferit de către titularul acțiunii printr-o vătămare adusă valorilor de ordin personal, nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului, se face vinovată de ”denegare de justiție”, încălcându-i un drept recunoscut prin lege. Conform art. 5 din lege, dreptul subiectiv la acțiune s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Stabilind că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către părinții săi, instanța de apel nu a verificat fondul cererii sub acest aspect, neanalizând în ce măsură prin probatoriul administrat s-a făcut dovada prejudiciului.

Instanța trebuia să aibă în vedere valorile lezate, respectiv drepturile ocrotite prin Constituție. Susține că instanța de apel, deși a invocat documente internaționale care sunt obligatorii prin aplicarea art. 20 din Constituția României, le-a încălcat, considerentele hotărârii fiind contrarii Rezoluției nr. 1096/1996 a APCE și Rezoluției nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. Instanța de apel și-a argumentat soluția pe facilitățile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, ignorând faptul că, prin modificări succesive, majoritatea drepturilor au fost înlăturate. Arată că nici unul din aceste două acte normative nu recunoaște existența unui prejudiciu moral produs printr-o măsură nelegală luată de regimul comunist și nici nu reglementează obligația statului de a repara prejudiciul suferit.

Instanța de apel a preluat pasaje din Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, evitând a argumenta în ce măsură art. 5 lit. a) din lege mai este aplicabil cauzei. Instanțele erau ținute a avea în vedere imperativul de a nu se crea inegalități între persoane aflate în situații similare, relevant fiind doar momentul introducerii acțiunii. Mai arată că, în situația rezultată prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat, instanțele trebuiau să se raporteze la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la rezoluțiile sus menționate, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție. Decizia instanței de contencios constituțional are putere numai pentru viitor, neputând retroactiva, fapt ce decurge și din Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Analizând recursul declarat, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia. Critica încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită. Prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de instanța de contencios constituțional a fost desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța de apel, în considerarea obligativității efectelor deciziei Curții Constituționale, a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei în totalitate.

Hotărârea pronunțată de instanță este justă, chiar dacă cauza se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Cum apelul este devolutiv, acesta readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, astfel că nu este sustenabilă critica potrivit căreia instanța are fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. Este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care aceasta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurenta, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.E.S. împotriva deciziei civile nr. 91/C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța – secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.