ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 12336/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul T.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a investit instanța cu acțiunea civilă având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 342 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Constanța s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamantul T.A., împreună cu familia sa, a fost strămutat din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea Dîlga, județul Călărași, așa cum reiese din adresa din 2 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne. Stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere, considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că, deși reclamantul este îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a apreciat că o despăgubire de 50.000 de euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de despăgubirile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantul T.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța. Prin decizia civilă nr. 196/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-a respins apelul reclamantului și s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: I. Reclamantul T.A. a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate – apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat, prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș, în comuna Dîlga, județul Călărași, pe perioada 18 iunie 1951–27 iulie 1955. II. La rândul său, pârâtul Statul Român a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății, apreciind că în condițiile în care reclamantul a beneficiat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară de 805 lei și de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege – transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite anuale pe calea ferată română, cu clasa I, scutire la plata impozitelor și taxelor locale, asistență medicală și medicamente gratuite, prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate a fost acoperit, iar acordarea unor sume suplimentare ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză.

Se mai susține că, urmare adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situație în care cererea reclamantului de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal. Constatând că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, soluționându-le printr-un considerent comun.

Pornind de la rațiunea recunoașterii de către statul român, după 22 decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanța de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G.

nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în M. Of., Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009). Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945–22 decembrie 1989). De altfel, prin Rezoluția nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituie fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de Codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009, adoptată după discursul Președintelui României privind condamnarea comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G.

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. În considerarea acestor argumente, au fost apreciate ca nefondate susținerile apelantului Statul Român, potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951–27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de toate aceste considerente, s-a reținut că, în speță, reclamantul a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 603 din 11 decembrie 1990 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 (fila 10 și fila 17, dosar fond). Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența, atât în plan familial, cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu a putut fi reținută susținerea apelantului reclamant în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, reclamantul a dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel, această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât, atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul T.A., criticând-o din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral încercat, este nelegală, în raport de suferințele efectiv îndurate, suferințe dovedite, urmare dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și în raport de repercusiunile asupra posibilității recurentului reclamant de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Se apreciază că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951-1953), condițiile în care recurentul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condițiile în care a copilărit apelantul, încălcarea drepturilor garantate constituțional - dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o protecție specială, iar propovăduirea sau manifestarea urii de rasă sau de naționalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii.

Or, tocmai Statul a încălcat recurentului toate aceste drepturi și l-a supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” și locuia în zona frontierei de vest la o măsură administrativă abuzivă, care i-a marcat existența, suferința generată de această măsură neputând fi uitată nici până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani.

Suferințele fizice si psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, din partea regimului comunist, disprețul la care au fost supuși, și ulterior resimțind consecințe nefavorabile, datorită faptului că purtau eticheta dislocării, fiind considerați pușcăriași, sentimentul de dezumanizare, de afectare a personalității, spaima, teama continuă, nesiguranța, privarea de drepturi, foamea, frigul, disperarea familiei, instabilitatea domiciliară datorită regimurilor politice, imposibilitatea de a merge la școală, imposibilitatea de a se reîntoarce în Timiș, necesitatea de a o lua de la capăt, condițiile în care a copilărit, în care s-a dezvoltat, nu au fost acoperite de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de către Decretul - lege nr. 118/1990.

În consecință, se susține că motivele expuse pe larg justifică acordarea de daune morale și, urmare admiterii recursului de față, se solicită admiterea acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată. Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Analizând criticile formulate de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 196/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.