ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta B.D. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 483 din 05 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 7.500 euro, în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune morale.

Prima instanță a reținut că reclamanta s-a născut la data de 10 februarie 1948, iar la 18 iunie 1951, la vârsta de 3 ani, a fost strămutată împreună cu familia în localitatea Dîlga, județul Călărași, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 94 din 25 februarie 2009 emisă de Ministerul Apărării Naționale – Direcția Instanțelor Militare, restricțiile domiciliare pentru familia reclamantei au încetat prin Decizia M.A.I. nr. 2220/1955. S-a reținut, în considerentele sentinței, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantă și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că deși reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamantă prin acțiune. Instanța de fond a apreciat că o despăgubire de 7.500 de euro reprezintă o reparație echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamanta a beneficiat și de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta B.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța. Reclamanta a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu. Pârâtul Statul Român a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 7.500 euro, daune care nu se mai justifică în condițiile în care reclamanta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară de 805 lei și de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege.

Același apelant a mai susținut că, urmare a adoptării deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situație în care cererea reclamantului de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal. Prin decizia nr. 198/ C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că nu sunt întemeiate susținerile pârâtului, conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității acestei norme legale prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința legiuitorului, a cadrului general de reglementare. De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței.

Or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului și a cărei înlăturare în procedura controlului de constituționalitate nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele recunoscute de reglementările anterioare. Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituită prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forțat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții, pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, și în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională arătând că prin asumarea obligației de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că, în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv) prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligație a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituționalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacțiilor materiale deja acordate. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 1184 din 26 martie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Recunoașterea de către stat a dreptului reclamantei de a primi pe toată durata vieții compensații materiale - proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive - a fost justificată de faptul că în perioada restricției domiciliare acesta a făcut parte din categoria persoanelor direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial, cât și profesional, iar în aprecierea interesului statutului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celor supuși măsurilor cu caracter politic trebuie avute în vedere și compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, compensații care nu sunt lipsite de relevanță în plan patrimonial și a căror acordare are semnificația unei recunoașteri de plano a faptului că modalitatea în care măsurile cu caracter politic au operat asupra persoanei însăși și asupra patrimoniului său a implicat, indiscutabil, o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost, așadar, justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și s-a materializat în cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut dreptul la acordarea compensațiilor materiale. În speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. Nu s-ar putea reține în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamanta ar fi dobândit o „speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituționalității dispoziției legale menționate.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă - ci și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate. În această situație, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluție este, de altfel, în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a.

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun și că statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, dar și faptul că este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferințele îndurate ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și consecințele asupra posibilității reclamantei de a se realiza pe deplin pe plan social, profesional și familial. Instanța ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa, i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituția din 1948 (libertatea de gândire, conștiință, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală, dreptul la o viață normală și la protecția proprietății).

Recurenta mai arată că nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea Statului român, iar indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu a fost de natură să acopere suferințele fizice și psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa. Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează: Acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Constanța.

În fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului și s-a respins acțiunea) este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a constatării că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic al acțiunii promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferințele fizice și psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Maniera în care instanța de apel a procedat la analizarea acțiunii în pretenții din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ. este contrară art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel nu putea examina legalitatea hotărârii apelate decât în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în faza procesuală anterioară, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, argumentele privind incidența art. 998 și art. 999 C. civ. urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluției, pentru motivele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D. deciziei civile nr. 198/ C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.