ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie 2009

pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta B.D. a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de

200.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955,

în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr.

483 din 05 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a

obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 7.500 euro, în echivalent

lei la data plății efective, cu titlu de daune morale.

Prima instanță a

reținut că reclamanta s-a născut la data de 10 februarie 1948, iar la 18 iunie 1951,

la vârsta de 3 ani, a fost strămutată împreună cu familia în localitatea Dîlga,

județul Călărași, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel cum rezultă din

cuprinsul adresei nr. 94 din 25 februarie 2009 emisă de Ministerul Apărării

Naționale – Direcția Instanțelor Militare, restricțiile domiciliare pentru

familia reclamantei au încetat prin Decizia M.A.I. nr. 2220/1955.

S-a reținut, în

considerentele sentinței, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru

reclamantă și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea

de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații

materiale prospere considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic

totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că

deși reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept

nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent

în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro

solicitată de reclamantă prin acțiune.

Instanța de fond a

apreciat că o despăgubire de 7.500 de euro reprezintă o reparație echitabilă,

în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin

sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte, nu trebuie

neglijată nici împrejurarea că reclamanta a beneficiat și de despăgubiri în

baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta B.D. și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța.

Reclamanta a criticat

legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport

de privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate în perioada

măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu.

Pârâtul Statul Român

a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în

valoare de 7.500 euro, daune care nu se mai justifică în condițiile în care

reclamanta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizație

lunară de 805 lei și de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege.

Același apelant a mai susținut că, urmare a adoptării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situație în care cererea reclamantului de

acordare a daunelor morale nu mai are temei legal.

Prin decizia nr. 198/

C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a

admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii

acțiunii, ca nefondată.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că nu sunt întemeiate susținerile

pârâtului, conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității acestei norme legale prin decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar

rol de completare, prin voința legiuitorului, a cadrului general de

reglementare.

De altfel, lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței. Or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului și a

cărei înlăturare în procedura controlului de constituționalitate nu creează un

vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu

prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât

cele recunoscute de reglementările anterioare.

Aceasta însemnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituită prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în

ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de

altfel, în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în

mod forțat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator -

exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din

acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă

valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții,

pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca

întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât

în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea

perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, și în cadrul controlului de

constituționalitate, Curtea Constituțională arătând că prin asumarea obligației

de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada

comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o

situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci

doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condițiile în care în

legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparator

(inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv) prin care

s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură

materială, nu există o obligație a statului de a acorda despăgubiri

suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituționalitate a

fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacțiilor materiale deja

acordate.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanta a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii

acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o

indemnizație în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 1184 din 26

martie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr.

118/1990.

Recunoașterea de

către stat a dreptului reclamantei de a primi pe toată durata vieții

compensații materiale - proporționale sub aspectul cuantumului cu durata

măsurii represive - a fost justificată de faptul că în perioada restricției

domiciliare acesta a făcut parte din categoria persoanelor direct vizate de măsurile

regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial, cât și

profesional, iar în aprecierea interesului statutului de a diminua pe cât

posibil atingerile aduse drepturilor celor supuși măsurilor cu caracter politic

trebuie avute în vedere și compensațiile de altă natură conferite prin lege

acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor

locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12

călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, compensații care nu sunt lipsite de

relevanță în plan patrimonial și a căror acordare are semnificația unei

recunoașteri de plano a faptului că modalitatea în care măsurile cu caracter

politic au operat asupra persoanei însăși și asupra patrimoniului său a implicat,

indiscutabil, o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost, așadar, justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și s-a materializat în cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut dreptul la acordarea

compensațiilor materiale. În speță, reclamanta a putut beneficia de toate

măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea

complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu s-ar putea reține

în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamanta ar fi dobândit o „speranță

legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie prin

declararea neconstituționalității dispoziției legale menționate.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism

ad-hoc, extraordinar, și nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se

invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamantă - ci și-au încetat efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate. În această situație, nu se poate vorbi despre faptul că

speranța legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluție este, de altfel, în

acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea

din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie

2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009),

instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun și că statul dispune de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim

totalitar anterior, dar și faptul că este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc

contra Cehiei).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta B.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferințele îndurate ca

urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și

consecințele asupra posibilității reclamantei de a se realiza pe deplin pe plan

social, profesional și familial.

Instanța ar fi

trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva

sa, i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituția din 1948

(libertatea de gândire, conștiință, libertatea individuală, dreptul la

domiciliu, dreptul la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul

la asistență medicală, dreptul la o viață normală și la protecția

proprietății).

Recurenta mai arată

că nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea Statului român, iar

indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu a fost de natură să

acopere suferințele fizice și psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva

sa.

Examinând decizia

recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia

în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se

constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul

deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum

urmează:

Acțiunea formulată de

reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum

aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului

Constanța. În fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al

acțiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în

care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul

că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care

s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului și s-a respins

acțiunea) este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei

decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a

constatării că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic al acțiunii

promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind

cuantificarea daunelor morale în raport de suferințele fizice și psihice

provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa

(care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale),

devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor,

în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei

de drept.

Maniera în care

instanța de apel a procedat la analizarea acțiunii în pretenții din perspectiva

art. 998 și art. 999 C. civ. este contrară art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căruia în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în

judecată. Instanța de apel nu putea examina legalitatea hotărârii apelate decât

în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în faza procesuală

anterioară, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Ca atare,

argumentele privind incidența art. 998 și art. 999 C. civ. urmează a fi înlăturate,

cu păstrarea, însă, a soluției, pentru motivele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D. deciziei civile nr. 198/ C din

16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.