ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 16 noiembrie 2009, P.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 264 din 18 februarie 2010 a admis în parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de P.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Constanța și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că Legea nr. 221/2009 completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale. Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, familia reclamantului a fost dislocată din comuna Gelu, județul Timiș și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Perieții Noi Fundata din Bărăgan, iar la data de 20 decembrie 1954, prin Decizia M.A.I. nr. 2222 au fost ridicate restricțiile domiciliare.

Tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, reclamantul formulând acțiunea în nume propriu, ca persoană ce a făcut obiectul măsurilor administrative cu caracter politic, fiind îndeplinite și condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, referitoare la persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Incontestabil că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice sau situației materiale prospere, considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă.

Această „privare de libertate” sui-generis este de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală și producând consecințe și în planul vieții private și profesionale, precum și suferințe pe plan moral și social pentru întreaga familie. Recunoașterea prin lege a posibilității acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o astfel de măsură administrativă abuzivă și dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamant prin acțiune.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere perioada restricției domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment - peste 55 de ani (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului), stigmatul de strămutat politic - fapt generator de dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă corespunzător calificării, vârsta de 9 ani a reclamantului când a intervenit măsura, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

De asemenea, s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat și beneficiază de peste 19 ani de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar, scutirii de impozit pe bunuri, gratuități la transportul auto și CFR, precum și scutire abonament telefon. Competența explicită a instanței de judecată privește acordarea de despăgubiri suplimentare, în situația în care se apreciază că măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului.

Tribunalul a constatat totodată că relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei și adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Respectiva jurisprudență a fost exemplificată prin cauza K. (hotărârea din 17 ianuarie 2008), cauza Canciovici, cauza Țară Lungă, cauza Oancea, cauza Dekany. În consecință, în raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că se impune acordarea unei sume de bani cu caracter compensatoriu, în completarea măsurilor reparatorii conținute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat reclamantul.

Prin decizia nr. 99/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Constanța împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. A respins apelul reclamantului împotriva hotărârii pronunțate de tribunal.

Instanța de apel a constatat că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune. În raport de toate aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație, recunoscută vechimea în muncă și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoașterii dreptului. Recunoașterea vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat.

Nu au putut fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial nici compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl.I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamant, întrucât îndemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative de dislocare la care a fost supus, statul îndeplinindu-și cu prisosință obligațiile reparatorii, astfel încât nu se impune acordarea de daune morale - ceea ce ar echivala cu o îmbogățire fără just temei. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul P.V., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și, pe fond, admiterea acțiunii și acordarea de despăgubiri, într-un cuantum apreciat de instanță.

A arătat că deși este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere atât a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora, dezdăunarea morală reală a persoanelor care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță. A considerat că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare, precum și alte aspecte privitoare la modalitatea de evacuare, de supraviețuire, de lipsă a celor necesare traiului, de încălcare a drepturilor garantate constituțional, care i-au marcat existența, suferința generată de respectiva măsură nefiind uitată nici în prezent.

A precizat că este important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată politic, care timp de 30 de ani (de la ridicarea măsurii și până în 1990) nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea Statului Român, iar suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed . Problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale, ci aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, împrejurările privind îndeplinirea de către reclamant a condițiilor prevăzute de lege nu sunt relevante în soluționarea cauzei, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 99/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.