ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 16 noiembrie 2009, P.V. a solicitat, în temeiul Legii

nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent lei

la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința nr. 264 din 18 februarie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de P.V. în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Constanța și l-a

obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de

10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare

a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că Legea nr. 221/2009 completează cadrul

legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite

victimelor regimului totalitarist, realizând un act de dreptate pentru cei care

au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite

drepturile fundamentale.

Prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, familia reclamantului a fost dislocată din comuna Gelu, județul Timiș

și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Perieții Noi Fundata din

Bărăgan, iar la data de 20 decembrie 1954, prin Decizia M.A.I. nr. 2222 au fost

ridicate restricțiile domiciliare.

Tribunalul a reținut

că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

reclamantul formulând acțiunea în nume propriu, ca persoană ce a făcut obiectul

măsurilor administrative cu caracter politic, fiind îndeplinite și condițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din lege, referitoare la persoanele ce pot solicita

instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral.

Incontestabil că

stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare

de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice

sau situației materiale prospere, considerată drept o amenințare la adresa

sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă. Această „privare de

libertate” sui-generis este de natură a aduce atingere drepturilor și

libertăților fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea și

libertatea individuală și producând consecințe și în planul vieții private și

profesionale, precum și suferințe pe plan moral și social pentru întreaga

familie.

Recunoașterea prin

lege a posibilității acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit printr-o astfel de măsură administrativă abuzivă și dificultatea de

evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie însă

interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în

raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro

solicitată de reclamant prin acțiune.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune

victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată.

Prin urmare, la

stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere perioada restricției

domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment - peste 55

de ani (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului

moral prin trecerea timpului), stigmatul de strămutat politic - fapt generator

de dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă

corespunzător calificării, vârsta de 9 ani a reclamantului când a intervenit

măsura, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

De asemenea, s-a avut

în vedere că reclamantul a beneficiat și beneficiază de peste 19 ani de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de

bani lunar, scutirii de impozit pe bunuri, gratuități la transportul auto și

CFR, precum și scutire abonament telefon.

Competența explicită

a instanței de judecată privește acordarea de despăgubiri suplimentare, în

situația în care se apreciază că măsurile reparatorii cu caracter pecuniar

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și

completările ulterioare, nu sunt suficiente în raport cu suferința deosebită

resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale

regimului.

Tribunalul a

constatat totodată că relativ la daunele morale în general, sub aspectul

cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență

constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei și

adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Respectiva

jurisprudență a fost exemplificată prin cauza K. (hotărârea din 17 ianuarie

2008), cauza Canciovici, cauza Țară Lungă, cauza Oancea, cauza Dekany.

În consecință, în

raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că se impune

acordarea unei sume de bani cu caracter compensatoriu, în completarea măsurilor

reparatorii conținute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat

reclamantul.

Prin decizia nr. 99/ C

din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală

a finanțelor publice Constanța împotriva sentinței tribunalului, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. A respins

apelul reclamantului împotriva hotărârii pronunțate de tribunal.

Instanța de apel a

constatat că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca

urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar

comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator

-

exclusiv la abuzul

săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la

o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin

personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar

justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

În raport de toate

aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a putut beneficia, la

cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație, recunoscută vechimea în muncă și fiindu-i

conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată

lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoașterii dreptului.

Recunoașterea

vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensație materială

echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii

anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui

stagiu majorat față de cel efectiv realizat.

Nu au putut fi

considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial nici compensațiile de

altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de

la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de

transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl.I, care

conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil

atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind

de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei

înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un

prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii

față de reclamant, întrucât îndemnizația primită și celelalte drepturi acordate

în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare

a măsurii administrative de dislocare la care a fost supus, statul

îndeplinindu-și cu prisosință obligațiile reparatorii, astfel încât nu se impune

acordarea de daune morale - ceea ce ar echivala cu o îmbogățire fără just

temei.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul P.V., întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei și, pe fond, admiterea acțiunii și acordarea de

despăgubiri, într-un cuantum apreciat de instanță.

A arătat că deși este

real că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema

dificilă a modului și a criteriilor de apreciere atât a prejudiciilor morale,

cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora,

dezdăunarea morală reală a persoanelor care au fost supuse măsurii

administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009

nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea

unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

A considerat că

instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere perioada îndelungată a

restricției domiciliare, precum și alte aspecte privitoare la modalitatea de

evacuare, de supraviețuire, de lipsă a celor necesare traiului, de încălcare a

drepturilor garantate constituțional, care i-au marcat existența, suferința

generată de respectiva măsură nefiind uitată nici în prezent.

A precizat că este

important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată politic, care timp

de 30 de ani (de la ridicarea măsurii și până în 1990) nu a beneficiat de nici o

despăgubire din partea Statului Român, iar suferințele fizice și psihice

îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite

de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu

îndreptățit la acordarea daunelor morale, ci aceea dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, împrejurările

privind îndeplinirea de către reclamant a condițiilor prevăzute de lege nu sunt

relevante în soluționarea cauzei, față de aspectul care se impune a fi analizat

cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei

Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 99/ C

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.