ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6695/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3741/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții R.G. și R.E. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumelor de 95.000 Euro, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în Constanța; 9.000 Euro reprezentând daune corespunzător prejudiciului cauzat reclamanților la data evacuării din imobil, pentru lipsa de folosință a bunurilor și 50.000 Euro, daune morale. Prin Sentința civilă nr. 271 din 18 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții R.G.

și R.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 63.093 Euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului-apartament, suma de 7.800 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului începând cu luna noiembrie 2007 și 10.000 Euro, cu titlu de daune morale. A respins restul pretențiilor reclamanților, ca nefondate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29 octombrie 2010 a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 271 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere ce viza restituirea valorii de circulație a imobilului. A respins ca nefondate capetele de cerere ce vizau plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și plata daunelor morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții R.G.

și R.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, invocând motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanții R.G. și R.E. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Constanța și a casat în parte decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a imobilului. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că reclamanții au învestit prima instanță cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, ce a avut ca obiect restituirea valorii de circulație a imobilului în litigiu, imobil cumpărat în calitate de chiriași, conform Legii nr. 112/1995 și de care au fost evinși de către foștii proprietari. S-a statuat că Legea nr. 1/2009 marchează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului reclamanților de a solicita prețul de piață al imobilului, legiuitorul urmărind, prin introducerea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, să confere tuturor titularilor de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desființate ulterior prin hotărâri judecătorești irevocabile o reparație echitabilă ca urmare a pierderii dreptului de proprietate.

Cum, în speță, nu a operat prescripția, conform Decretului-Lege nr. 167/1958, iar instanța de apel a soluționat acțiunea reclamanților - în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al bunului - pe excepție, iar nu pe fond, s-a dispus casarea în parte a acestei decizii, pentru rejudecarea apelului pârâtului numai în ceea ce privește criticile referitoare la prețul de piață al imobilului. Celelalte critici ale reclamanților au fost respinse ca nefondate, instanța de recurs statuând că în mod judicios au fost respinse pretențiile reclamanților ce reprezentau contravaloarea lipsei de folosință a imobilului începând cu luna noiembrie 2007 (7.800 Euro) și daunele morale (10.000 Euro).

În ceea ce privește criticile pârâtului Statul Român referitoare la plata cheltuielilor de judecată, s-a reținut că acest aspect va fi avut în vedere cu ocazia rejudecării cauzei, după cum se va reține sau nu o culpă procesuală a pârâtului în litigiu. După casare cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, la data de 31 octombrie 2011. Prin Decizia civilă nr. 11/C din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 271 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 3741/118/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți R.G.

și R.E.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat parțial Decizia civilă nr. 266/2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, dispunând trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a imobilului. În cazul unei casări parțiale, instanța care judecă fondul are un câmp de judecată mai restrâns, retrăgându-se din obiectul instanței acele probleme de drept și acele capete de cerere care au rămas irevocabil rezolvate. În cadrul problemelor rezolvate irevocabil se rețin aspectele ce vizează acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului începând cu luna noiembrie 2007 și plata daunelor morale.

S-a dezlegat, de asemenea, problema de drept ce vizează incidența în speță a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale ce consacră dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile la restituirea prețului de piață al imobilelor. Conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În raport de aceste considerente, curtea a constatat că apelul pârâtului Statul Român, ce vizează exclusiv cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților cu titlul de preț de piață al imobilului situat în Constanța, este nefondat.

Conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". În speță, se constată că prin Decizia civilă nr. 1366 din 16 octombrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a admis în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de reclamanții P.M. și P.L. în contradictoriu cu pârâții R.G.

și R.E. și s-a dispus obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate imobilul situat în Constanța. Instanțele au reținut că în cadrul acțiunii în revendicare, ce presupune compararea titlurilor părților în conflict nu prezintă relevanță împrejurarea că pârâții au fost cumpărători de bună credință ai imobilului în litigiu, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995. Cum în speță, în raport de această situație, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în mod judicios prima instanță a încuviințat efectuarea unei expertize imobiliare pentru determinarea prețului de piață al imobilului conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin expertiza efectuată de expertul Ș.M. s-a statuat că valoarea de circulație a imobilului în noiembrie 2009 (data expertizei) stabilită pe baza Standardelor Internaționale de Evaluare este de 271.224 RON, echivalentul a 63.093 Euro. Se reține că raportul de evaluare a fost comunicat pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta neînțelegând să formuleze obiecțiuni la valoarea de circulație stabilită prin expertiză în fața instanței de fond. Deși, în apel s-a criticat această valoare de circulație, criticile apelantului pârât au un caracter generic și nu conțin nici un element referitor la elementele tehnice ale locuinței sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de Standardele Internaționale de Evaluare (la care face referire art. 50 1 din Legea nr. 10/2001) și care nu ar fi fost avute în vedere de expert cu ocazia evaluării locuinței.

De altfel, chiar apelantul pârât în motivele de apel arată că nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la expertiză, dar apreciază că dacă "la începutul anului 2008 piața imobiliară era crescută în mod artificial, aceasta a început să scadă în a doua jumătate a anului 2009, când prețul imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează în continuare". În speță, se constată că evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009, prin urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum susține apelantul, iar soluționarea cauzei s-a făcut imediat după comunicarea expertizei către părți și constatarea faptului că acestea nu au obiecțiuni la expertiza de evaluare (18 februarie 2010). Cum în apel, pârâtul nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera notarilor, contraexpertiză judiciară, etc. - din care să rezulte o valoare de circulație mai mică a locuinței la data soluționării acțiunii, curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelantului pârât ce vizează prețul de piață al locuinței acordat reclamanților.

Constatând că pârâtul Statul Român a căzut în pretenții față de reclamanți, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în mod corect prima instanță a obligat pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, reprezentând onorariul expertului evaluator. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: 1. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", astfel încât, nu se poate reține că dreptul reclamanților începe să curgă de la data când a fost modificată Legea nr. 10/2001, ci de la data pronunțării hotărârii irevocabile de revendicare, sau cel mult, de la data pronunțării hotărârii de evacuare, respectiv data pronunțării Sentinței civile nr. 13580/2003 de către Judecătoria Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 711/2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Mai mult decât atât, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 dreptul chiriașilor era stabilit, atât prin Legea nr. 112/1995 cât și prin Legea nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 1/2009 au fost stabilite doar condițiile în care se acordă prețul (de piață sau valoarea actualizată a imobilului). Pentru aceste motive, recurentul pârât reiterează excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților. 2. Instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., motiv pentru care recurentul pârât reiterează motivat această excepție.

3. În ceea ce privește suma de 63.093 Euro reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Constanța, se arată că imobilul-apartament este compus din 3 camere cu dependințe și o suprafață utilă de 63,36 mp, precum și două logii cu o suprafață utilă de 10,20 mp, iar valoarea imobilului a fost stabilită printr-un raport de expertiză tehnică imobiliară depus la fond, la termenul din data 3 decembrie 2009. La începutul anului 2008 piața imobiliară era crescută în mod artificial, iar raportul de expertiză a fost întocmit în a doua jumătate a anului 2009, când piața imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează încontinuu, astfel încât, apartamentul cu 3 camere a fost supraevaluat la suma de 271.300 RON reprezentând echivalentul a 63.093 Euro ceea ce determină o îmbogățire fără justă cauză reclamanților.

Având în vedere valoarea imobilului stabilită prin expertiză, Statul Român nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză considerând că instanța va aprecia constatările făcute de expert ca fiind incomplete, având în vedere că raportul nu conține decât o serie de prețuri a unor imobile luate din anunțuri din diferite ziare locale. Ca mijloc de probă, expertiza este deosebit de utilă, atât pentru judecător, cât și pentru părți, și se înfățișează ca un instrument probatoriu particular, iar specificitatea rezidă în caracterul tehnic al constatărilor făcute de expert. Se consideră că instanța nu a apreciat în mod corect caracterul neutru al expertului deși, acesta este esențial în corecta apreciere de către judecător a lucrării acestuia.

În concluzie, instanțele anterioare nu au apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză și obligând pârâtul la plata sumei de 63.093 Euro reprezentând valoarea de circulație a unui apartament cu 3 camere. Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.civ. și pe dispozițiile legale la care s-a făcut referire.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică, prin care recurentul pârât reiterează excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților, se constată că prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat parțial Decizia civilă nr. 266/C/2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, dispunând trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român, numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a imobilului. Așa cum a reținut în mod judicios instanța de trimitere, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin decizia de casare s-a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților de a solicita valoarea de circulație a imobilului în litigiu, în raport cu data introducerii acțiunii, instanța de recurs statuând în mod irevocabil, că Legea nr. 1/2009 marchează începutul curgerii termenului de prescripție, astfel încât, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii când a admis această excepție prin decizia recurată, care a fost casată în parte, fiind trimisă cauza spre rejudecare numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a imobilului.

Drept consecință, instanța de trimitere a judecat în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., așa încât, reiterarea în recursul pendinte formulat de Statul Român, a aceleiași critici, privind excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților, încalcă puterea de lucru judecat și este esențial lipsită de orice temei legal, urmând a fi respinsă în consecință. Referitor la cea de-a doua critică, privind faptul că instanța de trimitere nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., motiv pentru care recurentul pârât o reiterează pe această cale, Înalta Curte constată că în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondată această excepție procesuală.

Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român nu a criticat modalitatea de soluționare a acestei excepții, recursul vizând, exclusiv, aplicarea art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată stabilite față de acest pârât. Prin urmare, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. a rămas în mod irevocabil câștigată cauzei și a intrat în puterea lucrului judecat. Așadar, nu se poate imputa instanței de trimitere după casare că nu a analizat din nou corectitudinea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., în condițiile în care pârâtul recurent însăși nu a criticat această soluție, instanța rejudecând cauza în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum s-a reținut și în considerentele ce preced, cu privire la primul motiv de recurs. În ceea ce privește ultima critică formulată cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților cu titlul de preț de piață al imobilului situat în Constanța, Înalta Curte constată că instanța de trimitere a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt pe deplin stabilită în speță. Astfel, recurentul pârât susține că raportul de expertiză tehnică imobiliară a fost întocmit în a doua jumătate a anului 2009 și depus la termenul din data 3 decembrie 2009, când piața imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează încontinuu, astfel încât apartamentul cu 3 camere a fost supraevaluat la suma de 271.300 RON reprezentând echivalentul a 63.093 Euro, ceea ce determină o îmbogățire fără justă cauză reclamanților.

Mai arată recurentul pârât că nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză considerând că instanța va aprecia constatările făcute de expert ca fiind incomplete, având în vedere că raportul nu conține decât o serie de prețuri a unor imobile luate din anunțuri din diferite ziare locale. Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în primă instanță, iar în apel, apelantul pârât nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera notarilor, contraexpertiză judiciară sau o nouă expertiză de specialitate -, instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, și numai dacă o consideră necesară pentru soluționarea cauzei.

În speță, instanța de rejudecare a reținut în mod corect că, deși, a criticat în apel valoarea de circulație a imobilului, criticile apelantului pârât au avut un caracter generic, fără să conțină nici un element referitor la elementele tehnice ale locuinței sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de Standardele Internaționale de Evaluare (la care face referire art. 50 din Legea nr. 10/2001) și care să nu fi fost avute în vedere de expert cu ocazia evaluării locuinței.

Evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009, prin urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum susține însăși apelantul pârât, iar soluționarea cauzei s-a făcut imediat după comunicarea expertizei către părți și constatarea faptului că acestea nu au obiecțiuni la expertiza de evaluare (18 februarie 2010). În apel, apelantul pârât nu a propus probe noi din care să rezulte o valoare de circulație mai mică a locuinței la data soluționării acțiunii, astfel încât, în mod corect s-a constatat că sunt nefondate criticile ce vizează prețul de piață al locuinței acordat reclamanților.

În contextul acestor considerente, se constată că prin susținerile formulate în recursul de față recurentul pârât își invocă, pe de o parte, propria culpă, iar pe de altă parte, acestea vizează exclusiv probele administrate, încercând o reapreciere a acestora, ceea ce implică și reanalizarea situației de fapt, practic, un control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză. Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va obliga recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți, în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva Deciziei civile nr. 11/C din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurent la plata către intimați a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL