ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6695/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6695/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

3741/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții R.G. și R.E. au

chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea

acestuia la plata sumelor de 95.000 Euro, reprezentând prețul de piață al

imobilului situat în Constanța; 9.000 Euro reprezentând daune corespunzător

prejudiciului cauzat reclamanților la data evacuării din imobil, pentru lipsa

de folosință a bunurilor și 50.000 Euro, daune morale.

Prin Sentința civilă

nr. 271 din 18 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost admisă,

în parte, acțiunea formulată de reclamanții R.G. și R.E. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a

fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 63.093 Euro,

reprezentând valoarea de piață a imobilului-apartament, suma de 7.800 Euro,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului începând cu

luna noiembrie 2007 și 10.000 Euro, cu titlu de daune morale.

A respins restul

pretențiilor reclamanților, ca nefondate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Curtea de Apel

Constanța, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29 octombrie 2010 a admis apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva

Sentinței civile nr. 271 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, pe

care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere ce viza restituirea

valorii de circulație a imobilului.

A respins ca

nefondate capetele de cerere ce vizau plata contravalorii lipsei de folosință a

imobilului și plata daunelor morale.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții R.G. și R.E. și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate,

invocând motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin Decizia nr. 5948

din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanții R.G.

și R.E. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

D.G.F.P. Constanța și a casat în parte decizia recurată, cauza fiind trimisă

spre rejudecare instanței de apel numai cu privire la capătul de cerere

referitor la restituirea valorii de circulație a imobilului.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că reclamanții au

învestit prima instanță cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, ce a avut ca obiect

restituirea valorii de circulație a imobilului în litigiu, imobil cumpărat în

calitate de chiriași, conform Legii nr. 112/1995 și de care au fost evinși de către

foștii proprietari. S-a statuat că Legea nr. 1/2009 marchează începutul

curgerii termenului de prescripție a dreptului reclamanților de a solicita

prețul de piață al imobilului, legiuitorul urmărind, prin introducerea

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009,

să confere tuturor titularilor de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, desființate ulterior prin hotărâri judecătorești

irevocabile o reparație echitabilă ca urmare a pierderii dreptului de

proprietate. Cum, în speță, nu a operat prescripția, conform Decretului-Lege

nr. 167/1958, iar instanța de apel a soluționat acțiunea reclamanților - în

ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de

piață al bunului - pe excepție, iar nu pe fond, s-a dispus casarea în parte a

acestei decizii, pentru rejudecarea apelului pârâtului numai în ceea ce

privește criticile referitoare la prețul de piață al imobilului.

Celelalte critici ale

reclamanților au fost respinse ca nefondate, instanța de recurs statuând că în

mod judicios au fost respinse pretențiile reclamanților ce reprezentau

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului începând cu luna noiembrie 2007

(7.800 Euro) și daunele morale (10.000 Euro).

În ceea ce privește

criticile pârâtului Statul Român referitoare la plata cheltuielilor de

judecată, s-a reținut că acest aspect va fi avut în vedere cu ocazia

rejudecării cauzei, după cum se va reține sau nu o culpă procesuală a pârâtului

în litigiu.

După casare cu trimitere,

cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, la data de 31

octombrie 2011.

Prin Decizia civilă

nr. 11/C din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 271

din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr.

3741/118/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți R.G. și R.E..

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 5948

din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat parțial

Decizia civilă nr. 266/2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, dispunând

trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român numai cu privire

la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a

imobilului.

În cazul unei casări

parțiale, instanța care judecă fondul are un câmp de judecată mai restrâns,

retrăgându-se din obiectul instanței acele probleme de drept și acele capete de

cerere care au rămas irevocabil rezolvate.

În cadrul problemelor

rezolvate irevocabil se rețin aspectele ce vizează acordarea contravalorii

lipsei de folosință a imobilului începând cu luna noiembrie 2007 și plata

daunelor morale.

S-a dezlegat, de

asemenea, problema de drept ce vizează incidența în speță a dispozițiilor art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale ce consacră dreptul

proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

irevocabile la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Conform dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de aceste

considerente, curtea a constatat că apelul pârâtului Statul Român, ce vizează

exclusiv cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților cu titlul de preț de piață

al imobilului situat în Constanța, este nefondat.

Conform dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, "(1)

Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

(2) Valoarea

despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză".

În speță, se constată

că prin Decizia civilă nr. 1366 din 16 octombrie 2000, pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, s-a admis în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată

de reclamanții P.M. și P.L. în contradictoriu cu pârâții R.G. și R.E. și s-a

dispus obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate

imobilul situat în Constanța. Instanțele au reținut că în cadrul acțiunii în

revendicare, ce presupune compararea titlurilor părților în conflict nu

prezintă relevanță împrejurarea că pârâții au fost cumpărători de bună credință

ai imobilului în litigiu, la momentul perfectării contractului de

vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995.

Cum în speță, în

raport de această situație, sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, modificată, în mod judicios prima instanță a încuviințat

efectuarea unei expertize imobiliare pentru determinarea prețului de piață al

imobilului conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin expertiza efectuată

de expertul Ș.M. s-a statuat că valoarea de circulație a imobilului în

noiembrie 2009 (data expertizei) stabilită pe baza Standardelor Internaționale

de Evaluare este de 271.224 RON, echivalentul a 63.093 Euro.

Se reține că raportul

de evaluare a fost comunicat pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, acesta neînțelegând să formuleze obiecțiuni la valoarea de circulație

stabilită prin expertiză în fața instanței de fond.

Deși, în apel s-a

criticat această valoare de circulație, criticile apelantului pârât au un

caracter generic și nu conțin nici un element referitor la elementele tehnice

ale locuinței sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de

Standardele Internaționale de Evaluare (la care face referire art. 50

1

din Legea nr. 10/2001) și care nu ar fi fost avute în vedere de expert cu

ocazia evaluării locuinței.

De altfel, chiar

apelantul pârât în motivele de apel arată că nu a înțeles să formuleze

obiecțiuni la expertiză, dar apreciază că dacă "la începutul anului 2008

piața imobiliară era crescută în mod artificial, aceasta a început să scadă în

a doua jumătate a anului 2009, când prețul imobiliarelor a înregistrat o

scădere de 40%, scădere care se accentuează în continuare".

În speță, se constată

că evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009, prin

urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum

susține apelantul, iar soluționarea cauzei s-a făcut imediat după comunicarea

expertizei către părți și constatarea faptului că acestea nu au obiecțiuni la

expertiza de evaluare (18 februarie 2010).

Cum în apel, pârâtul

nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera notarilor, contraexpertiză

judiciară, etc. - din care să rezulte o valoare de circulație mai mică a

locuinței la data soluționării acțiunii, curtea a constatat că sunt nefondate

criticile apelantului pârât ce vizează prețul de piață al locuinței acordat

reclamanților.

Constatând că pârâtul

Statul Român a căzut în pretenții față de reclamanți, s-a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în mod corect prima instanță a obligat

pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, reprezentând

onorariul expertului evaluator.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

din Decretul nr. 167/1958 "prescripția începe să curgă de la data când se

naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", astfel

încât, nu se poate reține că dreptul reclamanților începe să curgă de la data

când a fost modificată Legea nr. 10/2001, ci de la data pronunțării hotărârii

irevocabile de revendicare, sau cel mult, de la data pronunțării hotărârii de

evacuare, respectiv data pronunțării Sentinței civile nr. 13580/2003 de către

Judecătoria Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 711/2004 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța.

Mai mult decât atât,

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 dreptul chiriașilor era

stabilit, atât prin Legea nr. 112/1995 cât și prin Legea nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 1/2009

au fost stabilite doar condițiile în care se acordă prețul (de piață sau

valoarea actualizată a imobilului).

Pentru aceste motive,

recurentul pârât reiterează excepția prescrierii dreptului la acțiune al

reclamanților.

nu s-a pronunțat nici asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin M.F.P., motiv pentru care recurentul pârât reiterează

motivat această excepție.

privește suma de 63.093 Euro reprezentând valoarea de piață a imobilului situat

în Constanța, se arată că imobilul-apartament este compus din 3 camere cu dependințe

și o suprafață utilă de 63,36 mp, precum și două logii cu o suprafață utilă de

10,20 mp, iar valoarea imobilului a fost stabilită printr-un raport de

expertiză tehnică imobiliară depus la fond, la termenul din data 3 decembrie

2009.

La începutul anului

2008 piața imobiliară era crescută în mod artificial, iar raportul de expertiză

a fost întocmit în a doua jumătate a anului 2009, când piața imobiliarelor a

înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează încontinuu, astfel

încât, apartamentul cu 3 camere a fost supraevaluat la suma de 271.300 RON

reprezentând echivalentul a 63.093 Euro ceea ce determină o îmbogățire fără

justă cauză reclamanților.

Având în vedere

valoarea imobilului stabilită prin expertiză, Statul Român nu a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză considerând că instanța va aprecia constatările făcute

de expert ca fiind incomplete, având în vedere că raportul nu conține decât o

serie de prețuri a unor imobile luate din anunțuri din diferite ziare locale.

Ca mijloc de probă,

expertiza este deosebit de utilă, atât pentru judecător, cât și pentru părți,

și se înfățișează ca un instrument probatoriu particular, iar specificitatea

rezidă în caracterul tehnic al constatărilor făcute de expert.

Se consideră că

instanța nu a apreciat în mod corect caracterul neutru al expertului deși,

acesta este esențial în corecta apreciere de către judecător a lucrării

acestuia.

În concluzie,

instanțele anterioare nu au apreciat în mod corect valoarea imobilului,

întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză și obligând pârâtul la plata

sumei de 63.093 Euro reprezentând valoarea de circulație a unui apartament cu 3

camere.

Pentru aceste motive

se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fiind întemeiat pe

dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.civ. și pe dispozițiile legale la care

s-a făcut referire.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la prima

critică, prin care recurentul pârât reiterează excepția prescrierii dreptului

la acțiune al reclamanților, se constată că prin Decizia nr. 5948 din 13

septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat parțial Decizia

civilă nr. 266/C/2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, dispunând

trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român, numai cu privire

la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulație a

imobilului.

Așa cum a reținut în

mod judicios instanța de trimitere, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia de

casare s-a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților

de a solicita valoarea de circulație a imobilului în litigiu, în raport cu data

introducerii acțiunii, instanța de recurs statuând în mod irevocabil, că Legea

nr. 1/2009 marchează începutul curgerii termenului de prescripție, astfel

încât, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii când a admis această

excepție prin decizia recurată, care a fost casată în parte, fiind trimisă

cauza spre rejudecare numai cu privire la capătul de cerere referitor la

restituirea valorii de circulație a imobilului.

Drept consecință,

instanța de trimitere a judecat în limite precis stabilite, în sensul

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., așa încât, reiterarea în

recursul pendinte formulat de Statul Român, a aceleiași critici, privind

excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților, încalcă puterea de

lucru judecat și este esențial lipsită de orice temei legal, urmând a fi

respinsă în consecință.

Referitor la cea de-a

doua critică, privind faptul că instanța de trimitere nu s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.,

motiv pentru care recurentul pârât o reiterează pe această cale, Înalta Curte

constată că în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29

octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondată această

excepție procesuală.

Prin recursul

declarat împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român nu a criticat

modalitatea de soluționare a acestei excepții, recursul vizând, exclusiv,

aplicarea art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată stabilite

față de acest pârât.

Prin urmare,

respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

M.F.P. a rămas în mod irevocabil câștigată cauzei și a intrat în puterea

lucrului judecat.

Așadar, nu se poate

imputa instanței de trimitere după casare că nu a analizat din nou

corectitudinea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin M.F.P., în condițiile în care pârâtul recurent

însăși nu a criticat această soluție, instanța rejudecând cauza în limite

precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

astfel cum s-a reținut și în considerentele ce preced, cu privire la primul

motiv de recurs.

În ceea ce privește

ultima critică formulată cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate

reclamanților cu titlul de preț de piață al imobilului situat în Constanța,

Înalta Curte constată că instanța de trimitere a făcut o corectă aplicare a

legii la situația de fapt pe deplin stabilită în speță.

Astfel, recurentul

pârât susține că raportul de expertiză tehnică imobiliară a fost întocmit în a

doua jumătate a anului 2009 și depus la termenul din data 3 decembrie 2009,

când piața imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se

accentuează încontinuu, astfel încât apartamentul cu 3 camere a fost

supraevaluat la suma de 271.300 RON reprezentând echivalentul a 63.093 Euro,

ceea ce determină o îmbogățire fără justă cauză reclamanților.

Mai arată recurentul

pârât că nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză considerând că

instanța va aprecia constatările făcute de expert ca fiind incomplete, având în

vedere că raportul nu conține decât o serie de prețuri a unor imobile luate din

anunțuri din diferite ziare locale.

Cu privire la aceste

susțineri, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâtul nu a

formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în primă instanță, iar în

apel, apelantul pârât nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera

notarilor, contraexpertiză judiciară sau o nouă expertiză de specialitate -,

instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea

unei probe, și numai dacă o consideră necesară pentru soluționarea cauzei.

În speță, instanța de

rejudecare a reținut în mod corect că, deși, a criticat în apel valoarea de

circulație a imobilului, criticile apelantului pârât au avut un caracter

generic, fără să conțină nici un element referitor la elementele tehnice ale

locuinței sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de Standardele

Internaționale de Evaluare (la care face referire art. 50 din Legea nr.

10/2001) și care să nu fi fost avute în vedere de expert cu ocazia evaluării

locuinței. Evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009,

prin urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum

susține însăși apelantul pârât, iar soluționarea cauzei s-a făcut imediat după

comunicarea expertizei către părți și constatarea faptului că acestea nu au

obiecțiuni la expertiza de evaluare (18 februarie 2010).

În apel, apelantul

pârât nu a propus probe noi din care să rezulte o valoare de circulație mai

mică a locuinței la data soluționării acțiunii, astfel încât, în mod corect s-a

constatat că sunt nefondate criticile ce vizează prețul de piață al locuinței

acordat reclamanților.

În contextul acestor

considerente, se constată că prin susținerile formulate în recursul de față

recurentul pârât își invocă, pe de o parte, propria culpă, iar pe de altă

parte, acestea vizează exclusiv probele administrate, încercând o reapreciere a

acestora, ceea ce implică și reanalizarea situației de fapt, practic, un

control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304

C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.

Fiind în culpă

procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul pârât la plata

cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți, în cuantum de 2.000 RON,

reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța împotriva Deciziei civile nr. 11/C din 18 ianuarie 2012 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurent la

plata către intimați a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL