ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 04 decembrie 2009, reclamanta N.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 40.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soț, N.D., urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 430 din 01 martie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, în perioada 19 iunie 1951 - 18 august 1955, soțul reclamantei a fost strămutat împreună cu familia din comuna Besenova Nouă, jud. Timiș în localitatea Zagna, jud. Galați, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu, temeiul acestei măsuri fiind Decizia MAI nr. 200/1951. Rezultă că, soțul reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, situație în care reclamanta întrunește condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, având astfel dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor.

În ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite, Tribunalul a avut în vedere perioada restricției domiciliare (19 iunie 1951 – 18 august 1955), perioada scursă de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensității suferinței (peste 55 ani), frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile de viețuire, lipsa unei perspective de îmbunătățire a condițiilor de viață, reducerea duratei vieții și a calității acesteia, faptul că reclamanta a beneficiat și de alte măsuri reparatorii prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 sub aspectul primirii unei sume de bani lunar. Totodată, a avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene, care consacră criteriul echității în materie de acordare de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia civilă nr. 200/C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Pornind de la rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative: Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999, H.G. nr. 1724/2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372/2009, Legea nr. 221/2009.

Toate aceste acte normative au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor suscitate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. În Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată că, „în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind: existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; dovedirea prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat; legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința faptelor ilicite, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În considerarea acestor argumente, sunt nefondate susținerile apelantului Statul Român, potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de toate aceste considerente se va reține că, în speță, autorul reclamantei a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 816 lei lunar, conform Hotărârii nr. 2169 din 16 iulie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990. Împrejurarea că, în acea perioadă, soțul reclamantei a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar, în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. Nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante, în sensul că a dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), speranță care ar fi devenit iluzorie prin declararea ulterioară a neconstituționalității respectivelor dispoziții.

Aceasta deoarece, dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, este nelegală, astfel că a solicitat să fie modificată în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care instanța îl va aprecia, în raport de suferințele efectiv îndurate ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanței. Este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere atât a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora.

Modalitățile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor si caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. Stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate. Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3. lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951-1955), condițiile în care autorul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a marcat existența, condițiile în care a copilărit, încălcarea drepturilor garantate constituțional - dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață normală.

Or, Statul a încălcat autorului său toate aceste drepturi și l-a supus, din motive politice, pentru că făcea parte din categoria „macedoneni” și locuia în zona frontierei de vest, la o măsură administrativă abuzivă, care i-a marcat existența, suferința generată de această măsură neputând fi uitată nici până la deces. Prin această măsură, Statul a încălcat și prevederile art. 26 din Constituția anului 1948, supunând un minor la condiții inumane de supraviețuire, ce i-au marcat copilăria și i-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.

Recurenta susține că autorul său a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 și pana la deces, că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra personalității și sănătății acestuia, că lipsa celor mai elementare condiții de viață au atras suferințe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puțin la fel de grele ca și perioada petrecută în lagăr - suferințe fizice și psihice, că indemnizația primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, până la momentul încetării sale din viață, are o altă natură și nu acoperă prejudiciul suferit ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de autorul recurentei-reclamante ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care a beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Prin urmare, față de considerentele anterior reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluția din această decizie privind respingerea acțiunii reclamantei este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva Deciziei nr. 200/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.