ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 432 din 1 martie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă acțiunea reclamantului D.H. și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform Legii nr. 221/2009. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul de Interne, reclamantul (la acea dată în vârstă de 16 ani) a fost strămutat la 18 iunie 1951, împreună cu familia sa, din localitatea Besenova Nouă din jud. Timiș, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Ezerul, jud. Călărași.

Martorul audiat în cauză a relevat condițiile în care s-a impus această măsură, drumul greu până în zona unde au fost lăsați fără condiții de igienă, fără locuință și fără hrană, cât și persecuțiile și greutățile la care au fost supuși ulterior, până la ridicarea restricțiilor domiciliare. Instanța de fond a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant a avut un caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, partea având calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În evaluarea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, că acordarea unei sume cu acest titlu are drept scop nu de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior luării măsurii, ci doar de a procura satisfacții de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată această persoană. Prima instanță a considerat că o asemenea cuantificare ține seama de perioada restricției domiciliare, de timpul scurs de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensității suferinței (peste 55 de ani), frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile de viețuire etc. și s-a apreciat, în concret, că acordarea sumei de 10.000 euro este rezonabilă în acest context.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul. Prin Decizia nr. 169/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, iar în ce privește apelul reclamantului, acesta a fost respins. În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Constatând că ambii apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuție și consecințele declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a art. 1 și 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, și le-a soluționat printr-un considerent comun. Astfel, pornind de la rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanța de urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009). Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). De altfel, prin Rezoluția 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. În Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată că, „în ceea ce privește prejudiciul moral suferit (…) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind: 1. existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; 2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat; 3. legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat. În considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G.

nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta înseamnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Nu ar putea fi reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant – ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a.

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951-1955, având la acea dată 16 ani.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală). Or, în speță, este incontestabil faptul că reclamantul (în vârstă la acea dată de 16 ani) a fost supus măsurii dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinții săi, urmând familia în localitatea în care li s-a impus această măsură.

Situația evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral care să impună acoperirea în modalitatea solicitată prin acțiune. Pe de altă parte, consecințele în plan social produse asupra sa prin măsura cu caracter politic au justificat recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial, prin acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990. În speță, reclamantului i-a fost acordat la cerere beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990 conform Hotărârii nr. 315 din 2 octombrie 1990, cu consecința stabilirii plății unei indemnizații de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază și în continuare. Totodată i s-a recunoscut, în vederea valorificării drepturilor de asigurări sociale, o perioadă asimilată vechimii neîntrerupte în muncă de 5 ani și 3 luni.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente conferite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1438 din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport – în cazul societăților cu capital privat – integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl.

I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege, câtă vreme ele conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înțeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.

Așadar, împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acesteia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar începând cu luna martie 1990. Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, astfel că în speță nu este relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici: Recurentul susține că instanța de apel trebuia să aibă in vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951-1955), condițiile in care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea in care a supraviețuit in Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca, supravegherea continua, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condițiile in care a copilărit, încălcarea drepturilor garantate constituțional (in raport de Constituția din 1948) - dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuala, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistenta medicală de specialitate, dreptul la o viață normală.

Se susține că astfel, statul a încălcat toate aceste drepturi si l-a supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria "macedoneni" și locuia în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existența, suferința generată de aceasta măsura neputând fi uitată nici până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani. Mai mult, deși potrivit art. 26 din Constituția anului 1948, "mama, precum si copiii până la vârsta de 18 ani, se bucură de protecție deosebită, stabilită prin lege", tocmai statul a supus și minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce le-au marcat copilăria și le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.

Mai susține recurentul că este important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 și până în anul 1989; că timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii si pana in anul 1990), nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Roman; de asemenea, solicită a se avea în vedere natura diferită a indemnizației primită de recurent în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - aceasta fiind prevăzuta pentru vechimea în muncă. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente: În adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, însă a completat motivarea și cu considerente ce nu pot fi primite. Astfel, este greșit considerentul instanței de apel în sensul că, întrucât reclamantului i-a fost acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecința stabilirii plății unei indemnizații de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază și în continuare, precum și cel conferit în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1438 din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă), nu se impune complinirea despăgubirilor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Este adevărat că împrejurarea că reclamantul este beneficiarul Decretului-lege nr. 118/1991 nu îl îndreptățește automat și la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu îl înlătură de plano, față de dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, această lege „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4.” Totodată, nu poate fi primit considerentul curții de apel potrivit căruia „răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.”.

În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. După stabilirea limitelor investirii, instanța nu poate schimba, împotriva voinței părții, temeiul de drept al acțiunii și deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilității, evident dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. impune judecătorilor „să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză”, ceea ce instanța de apel nu a făcut. În speță, față de temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanța, problema de drept care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamant ca temei al acțiunii sale, mai pot fi aplicate acțiunii formulate, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de judecată.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.H. împotriva Deciziei nr. 169/C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.