ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 432 din 1 martie

2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă acțiunea

reclamantului D.H. și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în

lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform

Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că în baza Deciziei nr. 200/1951

emisă de Ministerul de Interne, reclamantul (la acea dată în vârstă de 16 ani)

a fost strămutat la 18 iunie 1951, împreună cu familia sa, din localitatea

Besenova Nouă din jud. Timiș, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea

Ezerul, jud. Călărași.

Martorul audiat în

cauză a relevat condițiile în care s-a impus această măsură, drumul greu până

în zona unde au fost lăsați fără condiții de igienă, fără locuință și fără

hrană, cât și persecuțiile și greutățile la care au fost supuși ulterior, până

la ridicarea restricțiilor domiciliare.

Instanța de fond a

constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că măsura administrativă a

stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant a avut un caracter politic

în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, partea având calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile

cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În evaluarea

cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat de

prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, că acordarea unei sume cu acest titlu

are drept scop nu de a repune victima într-o situație similară cu cea avută

anterior luării măsurii, ci doar de a procura satisfacții de ordin moral,

susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată această persoană.

Prima instanță a

considerat că o asemenea cuantificare ține seama de perioada restricției

domiciliare, de timpul scurs de la eveniment, care constituie un factor de

atenuare a intensității suferinței (peste 55 de ani), frustrarea cauzată de

pierderea nivelului de trai, condițiile de viețuire etc. și s-a apreciat, în

concret, că acordarea sumei de 10.000 euro este rezonabilă în acest context.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Prin Decizia nr. 169/

C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, iar în ce

privește apelul reclamantului, acesta a fost respins.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Constatând că ambii

apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor

morale acordate, fiind puse în discuție și consecințele declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a art.

1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, și

le-a soluționat printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la

rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 și

instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar

comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe

produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează

valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat –

începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor

imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23

septembrie 2009, Ordonanța de urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M.

Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie

2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind

înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria

Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. Partea I, nr. 396 din 11 iunie

2009).

Toate aceste

prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a

efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea

cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și

material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6

martie 1945 - 22 decembrie 1989).

De altfel, prin

Rezoluția 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată

la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul

desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea

persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu

constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații

materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația

conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009,

care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr.

118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material

acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de

victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau

măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de

a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori

prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin

repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior

– lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în

acord cu recomandările normative internaționale.

În Expunerea de

motive la Legea nr. 221/2009, se arată că, „în ceea ce privește prejudiciul

moral suferit (…) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter

pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în

raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele

unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Prin urmare,

fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență

răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.,

statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât

posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă

istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în

acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs

un prejudiciu;

prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;

cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința

faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și

condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative

asupra celui pretins vătămat.

În considerarea

acestor argumente, nu se va putea susține că acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea

intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după

constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și

1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu

(Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna

fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă

în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința

legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate

cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că

răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Nu ar putea fi

reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și

acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi dobândit „o

speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate

neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că

dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată

prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca așadar o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamant – ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni

normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția

este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei,

Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9

octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic

totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc

contra Cehiei).

În speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii

domiciliului forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada

1951-1955, având la acea dată 16 ani.

Or, nici la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate

(element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

Or, în speță, este

incontestabil faptul că reclamantul (în vârstă la acea dată de 16 ani) a fost

supus măsurii dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru

părinții săi, urmând familia în localitatea în care li s-a impus această

măsură. Situația evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral

care să impună acoperirea în modalitatea solicitată prin acțiune.

Pe de altă parte,

consecințele în plan social produse asupra sa prin măsura cu caracter politic

au justificat recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin

patrimonial și nepatrimonial, prin acordarea compensațiilor materiale stabilite

prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.

În speță,

reclamantului i-a fost acordat la cerere beneficiul Decretului-Lege nr.

118/1990 conform Hotărârii nr. 315 din 2 octombrie 1990, cu consecința

stabilirii plății unei indemnizații de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază

și în continuare. Totodată i s-a recunoscut, în vederea valorificării drepturilor

de asigurări sociale, o perioadă asimilată vechimii neîntrerupte în muncă de 5

ani și 3 luni.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente conferite în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1438

din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale;

asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban

gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de

transport – în cazul societăților cu capital privat – integral de la bugetul

local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece

călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri

de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport

fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori,

membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar;

un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică;

scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la

instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament;

acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege, câtă vreme ele conturează în aceeași măsură interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înțeles sau nu să le

pretindă ori să le valorifice efectiv.

Așadar, împrejurarea

că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acesteia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar începând

cu luna martie 1990.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, astfel că în speță nu este relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat

următoarele critici:

Recurentul susține că

instanța de apel trebuia să aibă in vedere perioada îndelungată a restricției

domiciliare (1951-1955), condițiile in care a fost evacuat din casă,

modalitatea în care a călătorit, modalitatea in care a supraviețuit in Bărăgan,

pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a

învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca, supravegherea continua,

stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condițiile in care a

copilărit, încălcarea drepturilor garantate constituțional (in raport de Constituția

din 1948) - dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuala,

dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură,

dreptul la asistenta medicală de specialitate, dreptul la o viață normală.

Se susține că astfel,

statul a încălcat toate aceste drepturi si l-a supus, din motive politice,

datorită faptului că făcea parte din categoria "macedoneni" și locuia

în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat

existența, suferința generată de aceasta măsura neputând fi uitată nici până în

prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani.

Mai mult, deși

potrivit art. 26 din Constituția anului 1948, "mama, precum si copiii până

la vârsta de 18 ani, se bucură de protecție deosebită, stabilită prin

lege", tocmai statul a supus și minorii la condiții inumane de

supraviețuire, ce le-au marcat copilăria și le-au afectat dezvoltarea, pe plan

social, profesional, familial, moral.

Mai susține

recurentul că este important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată

politic începând cu anul 1951 și până în anul 1989; că timp de peste 30 de ani

(de la ridicarea măsurii si pana in anul 1990), nu a beneficiat de nicio

despăgubire din partea Statului Roman; de asemenea, solicită a se avea în

vedere natura diferită a indemnizației primită de recurent în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990 - aceasta fiind prevăzuta pentru vechimea în

muncă.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantului și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantului, însă a completat motivarea și cu considerente ce nu pot fi

primite.

Astfel, este greșit

considerentul instanței de apel în sensul că, întrucât reclamantului i-a fost

acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecința stabilirii

plății unei indemnizații de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază și în

continuare, precum și cel conferit în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia

nr. 1438 din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă), nu se impune complinirea despăgubirilor în

modalitatea pretinsă prin acțiune.

Este adevărat că

împrejurarea că reclamantul este beneficiarul Decretului-lege nr. 118/1991 nu

îl îndreptățește automat și la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu îl

înlătură de plano, față de dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora, această lege „se aplică și persoanelor cărora le-au fost

recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în

prevederile art. 1, 3 și 4.”

Totodată, nu poate fi

primit considerentul curții de apel potrivit căruia „răspunderea statului român

pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea

măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile

răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.”.

În condițiile în care

reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor sale din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

După stabilirea

limitelor investirii, instanța nu poate schimba, împotriva voinței părții,

temeiul de drept al acțiunii și deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a

încălca principiul disponibilității, evident dacă acesta a fost corect indicat

de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Art. 129 alin. (4) C.

proc. civ. impune judecătorilor „să pună în discuția părților orice împrejurare

de fapt sau de drept pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză”, ceea ce instanța de apel nu a făcut.

În speță, față de

temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanța,

problema de drept care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamant ca temei al acțiunii sale, mai

pot fi aplicate acțiunii formulate, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de

judecată.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din

07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. 4 al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi

fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.H. împotriva Deciziei nr. 169/C

din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.