ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 210 din 12 februarie 2010 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța și a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății. Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenții. Prima instanță a avut în vedere că reclamanta s-a născut, la data de 4 octombrie 1936, în localitatea Froșari, iar în momentul acțiunii de deportare în Bărăgan, din iunie 1951, reclamanta, în vârstă de 15 ani, împreună cu familia sa formată din părinți și patru frați și surori, locuia în județul Timiș, localitatea Săcălaz.

Conform adresei nr. 76171 din 5 februarie 1991 emise de M.I. – D.S., numita D.V. a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Săcălaz, județul Timiș, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Zagna Vădeni, raion Galați, împreună cu familia, la data de 19 iunie 1951. Judecătorul fondului a conchis în sensul că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamanta D.V. a avut un caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a considerat, relativ la persoana reclamantei care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale ca tânără au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința din trecut și să asigure reclamantei, cel puțin pe viitor, o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța, cât și reclamanta D.V., iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of.

nr. 396/11.06.2009), în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale. În apelul formulat de reclamantă s-a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferințele suportate pe durata măsurilor de dislocare, dar și cu cele ulterioare acestei perioade. Apelanta a susținut că acordarea unei sume atât de reduse nu ține seama de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și de importanța valorilor morale lezate.

S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situației de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanța trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a restricției domiciliare, insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile evacuării familiei din casă, modalitatea în care au fost transportați acești oameni, amplasarea forțată pe câmp și supravegherea continuă, precum și excluziunea socială, ca și împrejurarea că timp de 30 de ani nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea statului. S-a susținut că indemnizația primită în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 are o natură diferită de cea a daunelor morale pretinse pentru persecuțiile politice de neimaginat la care a fost supusă.

Apelanta reclamantă a solicitat, în consecință, admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 200.000 euro. S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanta, care a criticat sentința în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale față de perioada restricțiilor domiciliare, care a fost de cea. 4 ani, câtă vreme apelanta reclamantă beneficiază de 20 de ani de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, primind și în prezent indemnizația. Apelantul pârât a susținut că instanța de fond nu a luat în considerare nici celelalte facilități de care a beneficiat aceasta, conform legii, anume: scutirea de la plata abonamentului și a taxelor locale; gratuitate la călătoriile pe calea ferată.

Prin decizia civilă nr. 102/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința în sensul respingerii acțiunii și a respins apelul reclamantei. În considerente instanța a reținut că rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor efectiv vătămați nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat. În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951 - 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator, la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme. În raport de toate aceste considerente se va reține că, în speță, reclamanta D.V.

a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 821 lei lunar începând cu luna martie 1990, conform Hotărârii nr. 1026/1991 emise de C.J. Constanța de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată această perioadă. La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.

nr. 214/1999 (prin decizia nr. 1131 din 14 iunie 2007 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăților cu capital privat, integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată ci.

I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța trebuia să aibă în vedere că în perioada deportării i-au fost încălcate drepturile garantate constituțional, iar suferințele indurate nu au fost acoperite prin indemnizația primită conform Decretului - Lege 118/1990.

Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of., nr. 761/15.11.2010), prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (l) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalitătii, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 102/ C din 14 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.