ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 210 din 12

februarie 2010 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. prin

D.G.F.P. Constanța și a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea

domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro în echivalent în lei la data

efectuării plății.

Au fost respinse, ca nefondate,

celelalte pretenții.

Prima instanță a avut în vedere că

reclamanta s-a născut, la data de 4 octombrie 1936, în localitatea Froșari, iar

în momentul acțiunii de deportare în Bărăgan, din iunie 1951, reclamanta, în

vârstă de 15 ani, împreună cu familia sa formată din părinți și patru frați și

surori, locuia în județul Timiș, localitatea Săcălaz. Conform adresei nr. 76171

din 5 februarie 1991 emise de M.I. – D.S., numita D.V. a fost strămutată prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Săcălaz, județul Timiș,

fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Zagna Vădeni, raion Galați,

împreună cu familia, la data de 19 iunie 1951.

Judecătorul fondului a conchis în

sensul că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru

reclamanta D.V. a avut un caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009,

astfel încât

reclamanta are calitatea de

persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru

prejudiciul moral

suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a considerat, relativ la

persoana reclamantei care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter

politic ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia

perspectivele sale ca tânără au fost brutal frânte de un regim totalitar, că

suma de 50.000 euro ar fi în măsură să atenueze

suferința din trecut și să asigure reclamantei, cel puțin pe viitor, o

despăgubire

pentru o viață petrecută în privațiuni.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel, în termen legal, atât pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța,

cât și reclamanta D.V., iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată și

motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstitutionalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 396/11.06.2009),

în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin.

(1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 14 iunie 2010 a

fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29

din Legea nr. 47/1992, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege,

fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a

Curții Constituționale.

În apelul formulat de reclamantă s-a

criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în

contrast cu suferințele suportate pe durata măsurilor de dislocare, dar și cu

cele ulterioare acestei perioade.

Apelanta a

susținut că acordarea unei sume atât de reduse nu ține seama

de consecințele negative suferite în

plan fizic și psihic ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și

de importanța valorilor morale lezate.

S-a conchis în sensul că nu au fost

corect apreciate sub aspectul situației de fapt elementele concrete dovedite în

cauză, instanța trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor

perioada îndelungată a restricției domiciliare, insecuritatea economică,

frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile evacuării

familiei din casă, modalitatea în care au fost transportați acești oameni,

amplasarea forțată pe câmp și supravegherea continuă, precum și excluziunea

socială, ca și împrejurarea că timp de 30 de ani nu a beneficiat de nici o

despăgubire din partea statului.

S-a susținut că indemnizația primită

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 are o natură diferită de cea a daunelor

morale pretinse pentru persecuțiile politice de neimaginat la care a fost

supusă.

Apelanta reclamantă a solicitat, în

consecință, admiterea căii de atac și

schimbarea

hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a sumei

pretinse,

de 200.000 euro.

S.R. prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Constanta, care a criticat sentința în considerarea acordării unei

sume cu titlu de daune morale față de perioada

restricțiilor domiciliare, care a

fost de cea. 4 ani, câtă vreme

apelanta reclamantă beneficiază de 20 de ani de

prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, primind și în prezent

indemnizația.

Apelantul pârât a susținut că instanța

de fond nu a luat în considerare nici celelalte facilități de care a beneficiat

aceasta, conform legii, anume: scutirea de la plata abonamentului și a taxelor

locale; gratuitate la călătoriile pe calea ferată.

Prin decizia

civilă nr. 102/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța a

admis apelul pârâtului, a schimbat în

tot sentința în sensul respingerii acțiunii și a respins apelul reclamantei.

În considerente

instanța a reținut că rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela

de a acoperi acele situații în care

compensația deja acordată celor efectiv vătămați nu a putut fi privită ca o

satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea

efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin

actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009

și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea

avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un

cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea

viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În considerarea acestor argumente, nu

se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse

prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și

1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea

demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare.

Pe de altă parte, lipsa temeiului

legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut

sub

imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu

caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de

asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

În speță, reclamanta a invocat

producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului

forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951 - 1955,

prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator, la abuzul săvârșit de

statul român prin organele sale represive din acea vreme.

În raport de toate aceste considerente

se va reține că, în speță, reclamanta D.V. a beneficiat la cerere, de măsurile

compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i

stabilită o indemnizație în cuantum de 821 lei lunar începând cu luna martie

1990, conform Hotărârii nr. 1026/1991 emise de C.J. Constanța de aplicare a

Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată această perioadă.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au

adăugat și cele adiacente de care

a putut

beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999

(prin decizia nr. 1131 din 14 iunie 2007 fiindu-i recunoscută și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor

și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și

prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu

decontarea

abonamentelor de transport, în cazul societăților cu capital

privat, integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de

domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată ci. I pe

toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu

mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă

și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii

stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o

stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și

televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la

plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de

veci.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că instanța trebuia să

aibă în vedere că în

perioada deportării i-au fost încălcate drepturile garantate

constituțional,

iar suferințele indurate nu au fost acoperite prin indemnizația primită conform

Decretului - Lege 118/1990.

Recursul nu este fondat.

Înainte de pronunțarea deciziei

atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 (M. Of., nr. 761/15.11.2010), prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice

ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o

dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de

drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă

reclamanta este sau nu îndreptățită la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin. (l) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat,

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus

problema

dacă declararea neconstituționalitătii unui text de lege prin decizie a

Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o

cerere în acest sens.

Nu se poate

spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era

în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale

cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalitătii, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este

una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era

titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O. câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Având în vedere aceste considerente

recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 102/ C din 14 februarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 ianuarie 2012.