ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1319/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1319/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 3

februarie 2010 reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat acesta la

plata daunelor morale în cuantum de 250.000 euro, pentru prejudiciul pe care

l-a suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic

luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în județul Brăila.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința

civilă nr. 663 din 14 mai 2010, a admis cererea formulată de reclamantă și a

obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru

daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta a avut domiciliu

obligatoriu în perioada 18 iunie 1851-27 iulie 1955 în localitatea Zagna, județul

Brăila, împreună cu familia.

Prin Hotărârea nr. 18

din 29 ianuarie 1991 pronunțată de C.A.D.P.P.M.P., conform Decretului - Lege

nr. 118/1990 s-a recunoscut că reclamanta a fost privată de libertate,

stabilindu-se că perioada dislocării sale în județul Brăila constituie vechime

în muncă.

Tribunalul a reținut

incidente în cauză dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 și, având în

vedere criteriile legale în stabilirea cuantumului prejudiciului suferit,

raportat la consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate a decis ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de

25.000 euro, daune morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta S.D., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta a invocat

îndreptățirea sa la beneficiul Legii nr. 221/2009 și a solicitat majorarea

cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București au vizat faptul că reclamanta nu a suferit o

condamnare, ci doar măsuri administrative, iar cuantumul despăgubirilor

acordate este exagerat de mare, având în vedere rațiunea Legii nr. 221/2009.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 325/ A din 22 martie 2011 a

respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelurile formulate de pârât și

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, respingând,

pe fond, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 și faptul că, în prezent, nu mai există un temei juridic

pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia nr. 1358 a

Curții Constituționale fiind obligatorie.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta S.D.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau

obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

A susținut că voința

statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și

ale abuzului de putere, adoptată de adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamanta avea o bază

suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O.

Recurenta a susținut

că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională

la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 C.E.D.O. și cauze

ale contenciosului european.

La termenul de

dezbateri din data de 24 februarie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților

incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în

interesul legii privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la

despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din C.E.D.O., că

dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu

drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest

text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de C.E.D.O., prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea

susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub

imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică

ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

Este vorba, așadar,

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația

analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei C.C. nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei nr. 325/ A

din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.