ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3075/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3075/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința civilă nr. 1298 din 29

octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active și lipsei calității procesuale active integrale a

reclamantului B.E.Ș.D., a admis în parte acțiunea acestuia și a obligat pârâtul

Statul Român să-i plătească echivalentul în lei a sumei de 3500 euro, pentru

prejudiciul moral propriu, a sumei de 3000 euro pentru prejudiciul suferit de

ascendentul său de gradul I B.N., a aceleiași sume pentru ascendentul de gr. I

C.E., a sumei de 2500 euro pentru cel suferit de ascendentul său de gr. I C.I.

și a sumei de 2500 euro pentru prejudiciul moral al ascendentului său de gr.

II, C.M.

A respins restul

pretențiilor precum și cererea reconvențională a pârâtului pentru sistarea

plății compensațiilor bănești în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

A obligat pârâtul la

plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul este fiul defuncților

B.N. și C.E. și descendent de gradul II al defuncților C.I. și C.M. (fapt

probat cu actele de stare civilă depuse în copie la dosar).

Conform adreselor

B-267 din 23 noiembrie 2000 și B-321 din 30 noiembrie 2000 ale Ministerului

Justiției - Direcția Instanțelor Militare, reclamantul, împreună cu părinții și

bunicii anterior menționați au fost strămutați la data de 18 iunie 1951,

conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Checea, jud. Timiș,

fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă; prin Decizia

M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menționate li

s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsura administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia

nr. 200/1951 a M.A.I.

Pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului, motivată

prin aceea că nu a dovedit că este singura persoană care ar avea calitate

procesuală activă pentru promovarea acțiunii în despăgubire, după decesul

antecesorilor săi, arătând totodată că și descendenții defunctei surori ai

reclamantului pot solicita aceleași drepturi ca și reclamantul după părinții

acestuia.

Tribunalul a respins

această excepție potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reținând că, prin

precizările făcute la termenul de judecată din 15 octombrie 2010 reclamantul a

arătat că este singura persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț

supraviețuitor după cei deportați; pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu

condiționează dreptul la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de

către toate persoanele îndreptățite împreună.

Totodată, a fost

respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea

ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale

suferite de antecesorii săi, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei

condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

În stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere măsurile reparatorii

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și

de suferințele în plan fizic, psihic și social cauzate celor împotriva cărora

s-a dispus măsura.

În speță, reclamantul

beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, după cum rezultă din

hotărârea Comisiei Județene Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege

nr. 118/1990.

Bunicii și mama

reclamantului nu au beneficiat însă de drepturile bănești conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990, decedând anterior intrării în vigoare a acestuia,

iar în privința tatălui său, reclamantul a arătat că acesta a decedat la data

de 13 ianuarie 1991, cu doar câteva zile înainte de a se pronunța în privința

sa Hotărârea nr. 118937 din 24 ianuarie 1991 emisă de către Comisia Județeană

Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

În evaluarea

cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația

reclamantului și a antecesorilor lui la momentul deportării, la perspectivele

realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata

măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la

consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul, solicitând

schimbarea sentinței, reclamantul în sensul admiterii în totalitate a

pretențiilor sale pentru daunele morale (nefiind contestată dispoziția de

respingere a celor pentru daune materiale), iar pârâtul în sensul respingerii

în totalitate a acțiunii.

Reclamantul a motivat

apelul susținând că stabilirea criteriilor de evaluare a prejudiciului și de

acordare a despăgubirilor este atributul suveran al judecătorului, că acestea

din urmă au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant și de

a-l repune, pe cât posibil în condițiile de viață avute anterior producerii

faptului prejudiciabil, că răspunderea civilă delictuală a statului este

angajată potrivit art. 998 - 999 C. civ., după cum aceeași obligație de

dezdăunare îi revine și în baza art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și a

art. 504 și urm. C. proc. civ. și că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale (publicată după data pronunțării sentinței) care a

condus la dispariția temeiului juridic principal al acțiunii [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009], nu are caracter retroactiv, asupra cauzelor

soluționate la fond ci doar pentru viitor, ceea ce face ca ea să nu aibă incidență

în cauza de față.

În condițiile

dovedite ale existenței unei măsuri administrative cu caracter politic dispuse

împotriva reclamantului, părinților și bunicilor săi, statul este dator să

răspundă material conform art. 998 și urm. C. civ. iar recunoașterea acestei

responsabilități prin adoptarea Legii nr. 221/2009 înseamnă că acesta a

renunțat tacit la invocarea prescripției acțiunii reclamantului.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1838 și 1939 din același

cod, art. 504 și urm. C. proc. civ., art. 52 din Constituție și art. 2 și 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în susținerea afirmațiilor au

fost depuse hotărâri în materie din jurisprudența instanțelor naționale.

Pârâtul și-a motivat

apelul prin aceea că reclamantul nu justifică calitate procesuală activă nici

în nume propriu, nici în numele ascendenților săi care au fost supuși măsurii

deportării în Bărăgan deoarece, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009

doar condamnările cu caracter politic pot da naștere dreptului la despăgubiri,

nu și măsurile administrative cu caracter politic cum este cea în discuție.

Pe fond, s-a susținut

că acțiunea reclamantului este lipsită de temei legal întrucât prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - care-și produce efecte și

asupra cauzelor în curs de judecată ca cea de față - au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

pe care s-a întemeiat această acțiune.

S-a mai susținut și

că rațiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie

într-o îmbogățire fără justă cauză ci într-un remediu echitabil și rezonabil

care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990

la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 794

din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantul B.E.Ș.D. împotriva Sentinței civile nr. 2898 din 29

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosar nr.

2506/30/2010, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași sentințe,

pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată

de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active proprii și derivate a reclamantului,

instanța de apel a constatat că este neîntemeiată întrucât textul art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este lămuritor în această privință în sensul că de

despăgubirile prevăzute de lege beneficiază atât persoana direct supusă

faptului prejudiciabil (pe care legea îl nominalizează, în egală măsură, ca

fiind atât condamnarea cu caracter politic cât și măsura administrativă cu

caracter politic - ca cea în discuție în prezentul dosar) cât și descendenții

acestuia până la gradul II inclusiv.

Referitor la

susținerile reclamantului privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice dedusă din art. 998 și urm. C.

civ. sau/și din art. 504 și urm. C. proc. civ., curtea a reținut că sunt

temeiuri noi, invocate pentru prima dată în apel și care, din această cauză,

sunt inadmisibil de examinat conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea a constatat că

limitele învestirii instanței de fond prin invocarea expresă a art. 5 alin. (1)

lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 au creat cadrul special al procesului, ale

cărui reguli trebuie urmate și în căile de atac, nefiind posibilă substituirea

lui direct în apel printr-o acțiune de drept comun (conform art. 998 și urm. C.

civ.) sau printr-o altă acțiune specială (conform art. 504 C. proc. civ.).

Prin urmare, fondul

pretențiilor, și controlul judiciar al sentinței trebuie făcut doar în raport

cu temeiul de drept care a servit declanșării procesului, respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a

susținut că măsura deportării în Bărăgan a familiei sale este o măsură

administrativă cu caracter politic ale cărei efecte se impun a fi reparate prin

admiterea integrală a acțiunii în despăgubiri pentru daune morale, în timp ce

pârâtul, fără a nega existența și consecințele acestei măsuri, a solicitat să

fie respinse aceste pretenții întrucât nu mai subzistă temeiul legal pentru

acordarea lor, ca urmare a unei schimbări legislative intervenite în cursul

procesului, iar Curtea a constatat că această solicitare este întemeiată pentru

următoarele considerente:

Astfel, ca urmare a

cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv:

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări

ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin

art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este

interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte

normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate

fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Reclamantul nu avea,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.

1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve

sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai

devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui

moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale

[art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu

erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în

apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Instanța de apel a

conchis că argumentele expuse, care au condus la concluzia respingerii acțiunii

reclamantului se opun, pe cale de consecință, admiterii apelului său și

majorării despăgubirilor stabilite de instanța de fond.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamantul B.E.Ș.D., solicitând

modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor

formulate și, în consecință, au solicitat instanței să dispună:

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei

de 500,000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității,

reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor

administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului

forțat împotriva reclamanților și a familiei lor în baza Deciziei nr. 200/1951

a Ministerului Afacerilor Interne,

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei

30,000 euro, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut următoarele:

I. Efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Acțiunea

reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii deciziei Curții

Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare

la data învestirii instanței.

O concluzie contrară

ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează,

fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor

constituționale. Așadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil

substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în

sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanșării

litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform

art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Din economia

prevederilor art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr.

47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin

care se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții

legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale

declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).

Art. 147 alin. (1)

din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul

au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile

Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției

constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, deciziile Curții

Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică

producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate

neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu

este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al

deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru

viitor.

În speță, temeiul

juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp

ce cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 15

noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de lege fundamentală,

puterea legislativă nu a acționat în vederea respectării deciziei Curții

Constituționale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu

dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Într-o atare

situație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care

constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză.

Față de efectul ex

nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar

pentru viitor, rezultă că prezumția de neconstituționalitate a legii atacate

este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este

motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare

și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată.

Prin urmare, efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza

decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu

poate produce efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost

introdusă anterior adoptării deciziei Curții Constituționale.

II. Aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de

natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României

Persoanele prevăzute

de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță

legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul

lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în

dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a

instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Instanța apreciază

că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, reclamanții nu mai au o speranță legitimă de a

dobândi compensații.

Art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță, instanța europeană a

sintetizat și clarificat jurisprudența sa privitoare la noțiunea de speranță

legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor art. 1

din Protocolul nr. 1.

Convenția nu

garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun, totuși, Curtea a admis

că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranța legitimă de

a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri

privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât și creanțele

determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea unui

prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit

poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său

de proprietate.

Despre noțiunea de

speranță legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparține

categoriei juridice de creanță, atunci când are o bază suficientă în dreptul

intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale.

Tot potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic

creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc

anumite condiții.

Prin urmare, atât

timp cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ

menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern,

pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a

epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare

de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, observăm că persoanele prevăzute de aceste

dispoziții legale pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în

termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor

morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut

printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară

intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia

(Decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, Decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011

și Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate de instanța supremă).

Aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în

temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive

la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu

componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent

și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul

civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui

litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea a arătat că

principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil

consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes

general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea

justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit

litigiu. Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale

legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe

care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un

tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin

intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția

procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților

garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Curtea Europeană a

atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect

retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care

statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a

transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi

afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că,

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în

esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această

deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei

cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

De asemenea, art. 1

al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de

protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui

drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în

care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a

se comporta într-o anumită manieră.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu

există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat".

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior

conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și

jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că violarea principiului

egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament

diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010,

că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre

judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament

juridic diferit.

Prin urmare,

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În același sens, în

doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

În consecință,

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu

ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând

astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la

Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a

României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

III. Temeiurile

juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept

indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea

statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.

În fața primei

instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor

pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În fața instanței de

apel, s-au menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009

și, cu caracter de complinire, am indicat prevederile art. 998, art. 999, art.

1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din

Constituție.

Prin urmare, ipoteza

prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă deoarece

aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al

judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul

juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul

cauzat.

Exigențele impuse de

art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale

autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății

în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două

grade de jurisdicție.

Aceste exigențe nu

sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică

sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte

rămâne același.

IV. Adoptarea Legii

nr. 221/2009 și raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza

dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului Român a

responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva

cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic. Consecința

recunoașterii responsabilității Statului Român a prejudiciului moral cauzat,

potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai

poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a

solicita repararea prejudiciului moral cauzat.

În cauza de față, prin

adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut

de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului de

a solicita, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. coroborate cu

prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C.

proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării

măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.

V. Decizia civilă

recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat

a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor,

pe cât posibil, în situația anterioară.

Despăgubirile morale

acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale

a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost

supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

Conform prevederilor

art. 998 - 999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul

moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic

prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față, sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii

civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre.

Potrivit art. 998 C.

civ. "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Se poate constata

faptul că textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura

patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.

Distincția nu se

deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că

și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât

și nepatrimonial.

Nu există deci niciun

temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a

daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de Codul

civil, lucru susținut atât de doctrina juridică dar și de practica judiciară.

În cauză sunt

îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român

pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile

întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3)

teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C.

proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52

alin. (3) din Constituție "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare" iar conform dispozițiilor art. 504 alin.

(2) din C. proc. pen. "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal".

Se impune a fi

reținut faptul că în Constituția din 1991 s-a prevăzut în mod expres, în art.

48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile săvârșite în procesele penale. În acest mod, dreptul persoanei de a fi

despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a

devenit un drept constituțional fundamental.

În prezent însă,

Constituția României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui

drept de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate.

Prin noul text

constituțional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera răspunderii

statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanția

constituțională.

Totodată, din analiza

art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea

pagubei și persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit prevederilor

înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o

răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică

condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de rea-credință, de neglijența

gravă, sau de eroare în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul

juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea

regimului totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate

și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres și repararea

bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.

Din rândul acestor

acte normative face parte și Decretul-lege nr. 118/1990, decret care a

statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice

de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor

deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.

Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în

ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat

de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile în care, în

numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că

raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo

obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat

foștilor deținuți politici, este eronat.

Măsurile

administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a

M.A.I., sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei,

demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse

acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.

Natura juridică a

daunelor morale solicitate prin prezenta acțiune este diferită față de natura

juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin prezenta

acțiune, după cum s-a văzut mai sus, solicităm obligarea Statului Român la

plata daunelor morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime,

familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu

caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva

noastră și familiei noastre în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Natura juridică a

daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a

drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

Compensațiile bănești

pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de

a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a

celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale

care definesc însăși personalitatea umană.

Indemnizațiile lunare

reglementate de art. 4 și art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 constituie în

mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii

sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuțiilor

politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost

discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și

restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei lor,

perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.

Indemnizațiile

prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă

compensații bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale

organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familiei și

Protecției Sociale și sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul

acestui minister. Plata acestor indemnizații se efectuează de către casele

județene de pensii.

În schimb, daunele

morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului

Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse

onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.

Din cele de mai sus

rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită

față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1944, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

VI. Repararea

integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei

reclamanților. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași

sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009

permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.

Privitor la daunele

materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei

reclamanților, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanților avea în

proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin

reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate

eliberate de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate

asupra Terenurilor.

Din categoria de

bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul

agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile

ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole.

Textul de lege [art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență

cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de

despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile.

Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare la lege și o greșită

interpretare a acesteia.

În drept,

recurentul-reclamant a invocat art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4)

C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și

urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art.

3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției,

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art.

15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care succed.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a

admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al

Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a

stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr.

1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Înalta Curte a

reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit

obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea

prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin

urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care

reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

susținerile formulate de reclamant prin motivele de recurs vizâ