ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3969/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3969/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 28

august 2009, reclamanta M.M. (născută D.) a chemat in judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii

administrative luate în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200 din 1951, de deportare

în Bărăgan a sa și a familiei sale, compusă din părinții D.V. și D.M. Să se

dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de un milion de

euro, reprezentând prejudiciile morale și fizice, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 17422 din 03 decembrie 2009,

pronunțată de Judecătoria Timișoara, a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș

competența materială de soluționare a acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut

în esență că potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, competența de soluționare

a cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative,

în perioada dictaturii comuniste, aparține Tribunalului Timiș, secția civilă, iar

potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul judecă procesele și cererile

în materie civilă al căror obiect are o valoare mai mare de 500.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 2063 PI din 10 septembrie 2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale

active și excepția lipsei calității procesuale active integrale; a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume echivalent

în RON la data plății: 9.000 euro pentru prejudiciul moral personal, 4.500 euro

în calitate de descendentă gradul I pentru tatăl său și 4.500 euro în calitate de

descendentă gradul I pentru mama sa.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut,

în legătură cu excepțiile invocate de pârât, vizând lipsa calității procesuale active

a reclamantei în ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului

politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu

suferite de autorii săi, excepția lipsei calității procesuale active „integrale”

a reclamantei, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

în ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de autorii săi că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul

acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

S-a reținut că reclamanta acționează atât în nume propriu, cât și ca descendentă

de gradul I.

Legea nr. 221/2009 nu cere ca urmașii persoanelor decedate,

ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea autorului

lor și nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea

de moștenitor acceptant.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea

nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative: (...) e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și

nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”, reclamanta intrând sub incidența

acestor dispoziții.

Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G.

nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] s-a înlăturat neclaritatea privind

faptul dacă facultatea solicitării și acordării de despăgubiri morale o au doar

persoanele condamnate sau soția/descendenții de gradul I și II sau și persoanele

care au fost supuse masurilor administrative, respectiv soția/descendenții de gradul

I și II, rezultând cu evidență faptul că și cele din urmă beneficiază de același

drept de a solicita despăgubiri morale.

S-a mai reținut că legiuitorul nu a stabilit criterii

de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 se stabilește expres limita maximă

de cuantificare a acestora, în funcție de categoria de persoană îndreptățită care

se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu

atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o

situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

S-a avut în vedere adeverința din 13 iulie 2005 emisă

de Primăria comunei Cenei de unde rezultă ca D.J., tatăl reclamantei, este una

și aceeași persoană cu D.V.; de asemenea, din copia actelor de stare civilă depuse,

rezultă că mama reclamantei are prenumele M.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii

stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă

reclamanta și antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În speță, se constată că atât reclamanta, cât și părinții

acesteia, au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Nu s-au acordat cheltuieli de judecată reclamantei, deoarece

nu s-a identificat în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, vreo culpă care să atragă răspunderea sa civilă delictuală și, corelativ,

incidența art. 274 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 2063/PI din 19 septembrie

2010, pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamanta M.D.M. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Reclamanta M.D.M. a solicitat schimbarea sentinței sub

aspectul admiterii în totalitate a acțiunii și a acordării sumei de 1.000.000 euro.

Pârâtul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în

tot a hotărârii atacate și respingerea ca inadmisibilă sau pe fond a acțiunii reclamantei.

În motivarea apelului pârâtului s-a arătat că beneficiază

de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic.

De asemenea, s-a arătat că prejudiciul invocat, și reținut

de către prima instanță a fost remediat prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990

ceea ce exclude o nouă reparație în acest sens, nefîind justificată suma de 100.000

euro.

Prin decizia nr. 857 A din 05 mai 2011 Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului,

schimbând în tot hotărârea în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut

că sub aspectul cuantumului sumei, solicitat de către apelanta-reclamantă, apelul

reclamantei este neîntemeiat deoarece prin efectele deciziei Curții Constituționale

a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Referitor la apelul declarat de către pârât, s-a reținut

că, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii

nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și,

corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul

intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea

nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele,

cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul

de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare

la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce

la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei

norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei

Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea

că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece

pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică

specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal

al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul

recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât

și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

În speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ.,

text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii

civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este

unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii

de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8, 9 C. proc. civ.

În critici se invocă:

- a fost încălcat principiul constituțional al neretroactivității

legii - art. 147 alin. (4) din Constituție prevede neretroactivitatea deciziilor

Curții Constituționale;

- a fost invocat din oficiu lipsa temeiului juridic al

acțiunii, fără a pune în discuția părților această excepție (fără ca părțile să

invoce această excepție, deci a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut sau ce

nu s-a cerut);

- în mod greșit s-a invocat paralelismul legislativ, sens

în care nu a analizat din ce se compun pretențiile, iar mama reclamantei nu a beneficiat

de măsurile reparatorii acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a

fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste

motive le reglementează: încălcarea formelor de procedură, instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, respectiv interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei

respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept

definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva

deciziei civile nr. 857 A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.