ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2012

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și ulterior precizată,

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 23 februarie 2010, reclamantul S.N.

a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul

politic al măsurii administrative a dislocării sale și stabilirii domiciliului

obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi-Fetești, în perioada 18 iunie 1951 -

20 februarie 1956 și să-l oblige pe pârât la plata unor despăgubiri morale în

cuantum de 50.000 euro.

În drept a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1662 din 22 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1101/30/2010, Tribunalul

Timiș a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul S.N. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamantul S.N. a fost deportat în

perioada 1951 - 1956, fiind luat din localitatea de domiciliu și dus în

Bărăgan.

Din dispozițiile

legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane

decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada

comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a

instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe

aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori.

Excepția

inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș, prin întâmpinare reprezintă o apărare de fond,

motiv pentru care a fost analizată ca atare.

Din dispozițiile

aceluiași text, rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe

categorii, modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând

acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp

ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre

situațiile celor două măsuri.

Prin urmare, întrucât

despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul

condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele

admiterii acțiunii.

A constatat că nu se

poate susține în sens contrar, că din interpretarea scopului legii, care încă

din titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu

caracter politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie

să fie identice din punct de vedere al categoriei lor. Este evident că cele

două măsuri sunt diferite ca aplicare și efecte, fiind firesc ca repararea

prejudiciilor că nu fie aceeași.

De asemenea, textul

de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la

metode de interpretare legislativă, sintagma "în caz de condamnare"

din cadrul alin. întâi, lit. a) din art. 5 neputând fi înlăturată sau

considerată o eroare a legiuitorului.

Întrucât cererea de

acordare de despăgubiri bănești este neîntemeiată, tribunalul a apreciat că

nici solicitarea din cadrul primului petit nu trebuie admisă, reclamantul

nemaiavând interes în constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare,

atâta timp cât nu îi mai poate aduce nici un folos practic.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul S.N.,

solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe

fond, admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată, iar ulterior

precizată.

În motivare,

reclamantul a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală,

deoarece, potrivit prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a luat

măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu

pot fi înlăturate de la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit.

Prin întâmpinare,

pârâtul a solicitat respingerea apelului reclamantului, și menținerea ca

temeinică și legală a sentinței civile apelate, cu motivarea că reclamantul nu

a suferit o condamnare politică, ca urmare, condițiile prevăzute de Legea nr.

221/2009 nu sunt îndeplinite pentru acordarea daunelor morale.

De asemenea, mai

arată că din actele existente la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul S.N. a

beneficiat și beneficiază de măsuri reparatorii conform prevederilor

Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și de prevederile O.U.G. nr. 214/1999,

prin care i s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 212 din 14 februarie 2011, a respins

apelul reclamantului S.N. împotriva Sentinței civile nr. 1662 din 22 iunie 2010

a Tribunalului Timiș.

Instanța de apel a

reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daune morale, ca urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin.

(1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva deciziei

instanței de apel reclamantul S.N. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor

recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, unde, pe cale de consecință,

procedând la rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii civile astfel a fost

formulată, iar ulterior precizată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că sentința pronunțată de

instanța de fond este netemeinică și nelegală deoarece de bazează pe o greșită

interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009 și, în special, a prevederilor

art. 5 din acest act normativ.

Recurentul-reclamant

a susținut că, din analiza prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și

art. 5 alin. (1) lit. a) din legea menționată, reiese că persoanele față de

care s-a luat măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, nu pot fi înlăturate de la acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral.

În acest sens, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, pot solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar când se referă cuantumul

despăgubirilor, face trimitere și la persoanele deportate.

Art. 3 din lege

definește măsura administrativă, incluzând și dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu așa încât și persoanele fată de care s-a luat această

măsură administrativă, beneficiază de acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că deși instanța de apel a respins apelul pe care l-a declarat

împotriva sentinței tribunalului în baza considerentelor Deciziei nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, totuși, prin Decizia nr. 1173 din

11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut dreptul

la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009.

Înalta Curte, la

termenul din 23 februarie 2012, a invocat din oficiu excepția nulității

recursului în raport de art. 133 alin. (1) raportat la art. 302 C. proc. civ.,

pe care o va admite pentru considerentele care succed.

În conformitate cu

prevederile art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, între altele, semnătura părții care exercită calea de

atac.

Pe de altă parte,

art. 316 C. proc. civ. prevede că "Dispozițiile de procedură privind

judecata de apel se aplică și în instanța de recurs (..)".

Rezultă astfel că

sunt aplicabile în calea de atac a recursului și prevederile art. 287 alin. (2)

teza a II-a C. proc. civ. referitoare la cererea de apel, potrivit cărora

cerința privind semnarea cererii poate fi împlinită în condițiile prevăzute de

art. 133 alin. (2) din același cod.

În consecință, în

raport cu textul de lege menționat, aplicabil și în calea de atac a recursului,

lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul

judecății căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii

recurentului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi

de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în

care se invocă nulitatea.

În cauză, instanța a

constatat la termenul din 12 ianuarie 2012 că cererea de recurs formulată de

apărătorul reclamantului, avocat D.P., care a avut împuternicire avocațială în

faza procesuală a apelului, nu a fost semnată și a dispus amânarea judecății

cauzei la 23 februarie 2012 pentru ca recurentul-reclamant să fie citat cu

mențiunea de a semna cererea de recurs, sub sancțiunea anulării cererii.

Înalta Curte, având

în vedere că recurentul-reclamant, deși a fost legal citat, nu s-a conformat

acestei dispoziții a instanței și nu a semnat cererea de recurs, în temeiul

art. 133 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302

1

lit. d) din

același cod, va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul S.N.

împotriva Deciziei nr. 212 A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA