ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2012

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și ulterior precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 23 februarie 2010, reclamantul S.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării sale și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi-Fetești, în perioada 18 iunie 1951 - 20 februarie 1956 și să-l oblige pe pârât la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro. În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1662 din 22 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1101/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul S.N.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamantul S.N. a fost deportat în perioada 1951 - 1956, fiind luat din localitatea de domiciliu și dus în Bărăgan. Din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori. Excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, prin întâmpinare reprezintă o apărare de fond, motiv pentru care a fost analizată ca atare. Din dispozițiile aceluiași text, rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii, modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.

A constatat că nu se poate susține în sens contrar, că din interpretarea scopului legii, care încă din titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor. Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare și efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor că nu fie aceeași. De asemenea, textul de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de interpretare legislativă, sintagma "în caz de condamnare" din cadrul alin. întâi, lit. a) din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o eroare a legiuitorului.

Întrucât cererea de acordare de despăgubiri bănești este neîntemeiată, tribunalul a apreciat că nici solicitarea din cadrul primului petit nu trebuie admisă, reclamantul nemaiavând interes în constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare, atâta timp cât nu îi mai poate aduce nici un folos practic. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul S.N., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond, admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată, iar ulterior precizată. În motivare, reclamantul a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece, potrivit prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a luat măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu pot fi înlăturate de la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea apelului reclamantului, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile apelate, cu motivarea că reclamantul nu a suferit o condamnare politică, ca urmare, condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu sunt îndeplinite pentru acordarea daunelor morale. De asemenea, mai arată că din actele existente la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul S.N. a beneficiat și beneficiază de măsuri reparatorii conform prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, prin care i s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 212 din 14 februarie 2011, a respins apelul reclamantului S.N.

împotriva Sentinței civile nr. 1662 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Timiș. Instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. Împotriva deciziei instanței de apel reclamantul S.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, unde, pe cale de consecință, procedând la rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii civile astfel a fost formulată, iar ulterior precizată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală deoarece de bazează pe o greșită interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009 și, în special, a prevederilor art. 5 din acest act normativ. Recurentul-reclamant a susținut că, din analiza prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (1) lit. a) din legea menționată, reiese că persoanele față de care s-a luat măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu pot fi înlăturate de la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

În acest sens, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar când se referă cuantumul despăgubirilor, face trimitere și la persoanele deportate. Art. 3 din lege definește măsura administrativă, incluzând și dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu așa încât și persoanele fată de care s-a luat această măsură administrativă, beneficiază de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Recurentul-reclamant a mai susținut că deși instanța de apel a respins apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței tribunalului în baza considerentelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, totuși, prin Decizia nr. 1173 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009. Înalta Curte, la termenul din 23 februarie 2012, a invocat din oficiu excepția nulității recursului în raport de art. 133 alin. (1) raportat la art. 302 C. proc. civ., pe care o va admite pentru considerentele care succed. În conformitate cu prevederile art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, între altele, semnătura părții care exercită calea de atac.

Pe de altă parte, art. 316 C. proc. civ. prevede că "Dispozițiile de procedură privind judecata de apel se aplică și în instanța de recurs (..)". Rezultă astfel că sunt aplicabile în calea de atac a recursului și prevederile art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. referitoare la cererea de apel, potrivit cărora cerința privind semnarea cererii poate fi împlinită în condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2) din același cod. În consecință, în raport cu textul de lege menționat, aplicabil și în calea de atac a recursului, lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul judecății căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii recurentului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care se invocă nulitatea.

În cauză, instanța a constatat la termenul din 12 ianuarie 2012 că cererea de recurs formulată de apărătorul reclamantului, avocat D.P., care a avut împuternicire avocațială în faza procesuală a apelului, nu a fost semnată și a dispus amânarea judecății cauzei la 23 februarie 2012 pentru ca recurentul-reclamant să fie citat cu mențiunea de a semna cererea de recurs, sub sancțiunea anulării cererii. Înalta Curte, având în vedere că recurentul-reclamant, deși a fost legal citat, nu s-a conformat acestei dispoziții a instanței și nu a semnat cererea de recurs, în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302 1 lit. d) din același cod, va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva Deciziei nr. 212 A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012. Procesat de GGC - AA