ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2730/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2730/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș

la data de 19 aprilie 2010, reclamanții N.I.,

D.T. și R.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate caracterul politic al

măsurilor administrative luate împotriva părinților reclamanților în perioada

18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955; să se dispună obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la

data plății, a prejudiciului moral suferit; să se dispună acordarea

despăgubirilor materiale în cuantum de 346.547 lei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

3101/PI din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș

, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamanți; a fost obligat pârâtul să plătească

reclamanților N.I., D.T.

și R.I. suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale; a fost respinsă, în

rest, acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că r

eclamanții N.I., D.T. și R.I. legitimează

calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu

nr. 221/2009, în calitate de descendenți de gradul I ai lui R.M. și R.A.,

persoane deportate în Bărăgan, localitatea Olaru pentru o perioadă de 4 ani, 6

luni și 5 zile în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, dovedind prin

actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele

menționate în corpul cererii introductive.

Referitor

la

inadmisibilitatea

acțiunii – ca o apărare de fond - invocată de către pârât prin întâmpinare,

prima instanță a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de familia

reclamanților se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele

normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1

din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării

în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce

această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres

reglementate de lege.

Dintre

măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat atât pentru

despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât

și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile

pretins confiscate urmare a deportării.

Printre

criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica

prejudiciile morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate

și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite de autorii reclamanților pe plan fizic și psihic

(rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață

ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză),

gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială

(instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al

vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea

acasă).

Toate

aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală

încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter

politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor

enunțate.

De

asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu

contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a

dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă

a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi

acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării

unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată,

instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în

corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau

membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În ceea

ce privește daunele materiale, instanța de fond a reținut că, în identificarea

bunurilor ce ar putea fi restituite în baza Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au

acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanțele

trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din

Legea nr. 10/2001, care circumscriu categoria imobilelor care cad sub incidența

acestui act normativ și pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele

bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, sub

rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin

hotărârea din condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și

să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii –

în natură sau în echivalent.

În speță

însă, se observă că se solicită în marea lor majoritate compensații pentru

bunurile materiale pretins a fi confiscate de autorități. Or, prin raportare la

argumentele prezentate, se exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii

reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București.

Prin decizia nr. 773

din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara

– secția civilă a

admis apelurile, a anulat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare

la Tribunalul Timiș.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că

apelul declarat de către reclamanți este

întemeiat, sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiunea

introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.

În conformitate cu

prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri

materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate și, dacă aceste

bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Ca atare, domeniul de

aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiției

existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau

imobile, urmare a aplicării măsurii represive și apoi condiția privind restituirea

bunurilor respective sau a obținerii unor despăgubiri prin echivalent.

Aceasta înseamnă că

primele instanțe nu pot respinge acest petit al acțiunii introductive pe ideea

de inadmisibilitate, deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci trebuie să

examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale menționate

mai sus și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.

Intenția

legiuitorului nici nu putea fi alta, pentru că prin această reglementare

specială a Legii nr. 221/2009 nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de

reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va face aplicarea deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, dar și a prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate

neconstituționale, fiind în vigoare.

Referitor la apelul

pârâtului, curtea de apel a reținut că acesta deși vizează alte temeiuri

juridice decât apelul reclamantei, pentru asigurarea unității de judecată, în

cauză, va fi admis, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecății o

separare a regimului juridic invocat de către părțile procesului.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

Recursul declarat de

reclamanții N.I., D.T. și R.I. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că instanța de judecată nu a avut în vedere

la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de

părinții lor, toate suferințele acestora, astfel că diferența dintre cuantumul

solicitat ca despăgubiri morale și cuantumul stabilit de instanța de judecată

este nejustificat de mare.

Toate cele prezentate

cu privire la situația de fapt reprezintă încălcări ale drepturilor și

libertăților fundamentale, valori supreme ocrotite prin lege, Constituție,

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind

drepturile civile și politice și Pactul Internațional privind drepturile

economice, sociale și culturale, Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene.

În combaterea

motivării curții de apel, recurenții-reclamanți au menționat faptul că Legea nr.

221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin

legile anterioare, având drept scop înlăturarea consecințelor măsurilor

administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi a persoanelor

împotriva cărora s-au dispus aceste măsuri, dacă reparațiile obținute prin

efectul Decretului Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea

aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.

Totodată, la data

publicării deciziei de neconstituționalitate, reclamanții aveau deja o hotărâre

prin care fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranță legitimă și prin

urmare, un bun în înțelesul art. l Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Mai mult, și în

ipoteza în care s-ar considera că reclamanții nu mai pot beneficia de

despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceștia

sunt îndreptățiți a obține despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun

- art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii

administrative luate împotriva părinților lor este de necontestat, iar

prescripția dreptului la acțiune nu este incidentă, întrucât prin dispozițiile

acestei legi au fost repuși în dreptul de a cere despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că în mod neîntemeiat

Curtea de Apel Timișoara a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timiș.

Instanța de fond,

chiar în cuprinsul sentinței pronunțate, analizează pe larg situația

despăgubirilor materiale solicitate raportat la prevederile clare si

nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

apreciind că acestea nu sunt fondate.

Legiuitorul a înțeles

a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana

îndreptățită să fi uzat de prev. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,

formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile - căci doar

la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție - in

caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 a deschis beneficiarilor ei o cale

suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a

acestor bunuri.

Ori, în speță,

reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în

care o atare solicitare în aceste condiții, în perimetrul Legii nr. 221/2009 nu

este întemeiată.

Mai mult, în ceea ce

privește daunele materiale se observă din lecturarea prev. art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții

cu o altă lege specială cu caracter reparator și anume cu Legea nr. 10/2001,

altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege

reparatorie (Legea nr. 10/2001).

Cum însă domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează prin excelență imobilele " preluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor" rezultă ca

legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care

face trimitere.

Altfel spus, în

identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009

- dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale

anterioare - instanțele se călăuzesc după disp. art. 2 în corelație cu cele ale

art. 6 apartenențe Legii nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor

ce cad sub incidența acestui act normativ și pe cale de consecință, a retroceda

numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001

- nu și alte legi reparatorii speciale, cum se privește a fi Legea nr. 18/1991 nemenționată

însă de legiuitor - bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte

cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al

măsurilor aditive abuzive și să nu fi obținut deja în condițiile Legii nr. 10/2001,

măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Recurentul-pârât a

arătat referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, că analiza acestui text de lege s-a făcut sub un

dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității

lui cu disp. C.E.D.O.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv D.L. nr.

118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare.

Înalta Curte va

analiza mai întâi recursul declarat de pârât, care urmează a fi admis pentru

considerentele ce succed:

Instanța de apel a

dispus casarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare, în

ceea ce privește cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor materiale,

pe considerentul că domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea

îndeplinirii condiției existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea

sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive.

Este adevărat că

potrivit principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale..”

Însă, consacrarea

acestui principiu de către dispozițiile Codului de procedură civilă nu înlătură

obligația, prevăzută de asemenea de lege, ca reclamantul să-și dovedească

pretențiile solicitate prin acțiunea în justiție.

Or, în speță,

reclamanții, deși au menționat în cererea de chemare în judecată că solicită

încuviințarea de probatorii, pe parcursul soluționării cauzei la fond nu au

formulat o cerere expresă de probe cu privire la capătul de cerere vizând

acordarea unor despăgubiri materiale în cuantum de 346.547 de lei.

Ca urmare, în cauză

devin incidente dispozițiile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ.,

prevederi introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, potrivit cărora „părțile nu pot invoca în

căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu

le-au propus și administrat în condițiile legii.”

Așadar, față de

împrejurarea că reclamanții nu și-au dovedit petitul din acțiune vizând

acordarea despăgubirilor materiale, aceștia nu puteau invoca prin cererea de

apel respingerea în mod nejustificat de către prima instanță a solicitării de

acordare a despăgubirilor materiale.

Față de cele ce

preced, soluția curții de apel sub aspectul analizat este greșită și

nesocotește prevederile legale mai sus-enunțate, criticile pârâtului-recurent

fiind fondate.

În ceea ce privește

aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, în legătură cu care au formulat critici în recurs atât

reclamanții, cât și pârâtul, se rețin următoarele considerente:

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât admiterea recursului pârâtului și respingerea recursului

reclamanților, în condițiile în care se constată că, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Având în vedere considerentele expuse nu se

mai impune analizarea criticilor formulate de reclamanți, care vizează

majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate,

odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul

juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.

Nu pot fi primite

nici criticile

privind

acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, în condițiile în care

reclamanții au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Analizarea pretențiilor reclamanților din perspectiva altor prevederi legale ar

echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural

nepermis de lege.

Or, examinarea în

recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare

în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de

examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de

modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă,

inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor.

Totodată, reclamanții

au invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă

numai formal, deoarece nu au dezvoltat critici concrete în susținerea acestui

temei al recursului.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de pârât, va modifica în

parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți,

ca nefondat și va schimba în parte sentința tribunalului, în sensul respingerii

și a

capătului

de cerere privind acordarea daunelor morale, cu menținerea celorlalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 773 din

data de 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Modifică decizia în

parte, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței nr. 3101/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș – secția

civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge și capătul de cerere privind acordarea daunelor

morale.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.I., D.T. și R.I. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 aprilie 2012.