ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2730/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 aprilie 2010, reclamanții N.I., D.T. și R.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva părinților reclamanților în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, a prejudiciului moral suferit; să se dispună acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de 346.547 lei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3101/PI din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș , a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților N.I., D.T. și R.I. suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale; a fost respinsă, în rest, acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că r eclamanții N.I., D.T. și R.I. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, în calitate de descendenți de gradul I ai lui R.M. și R.A., persoane deportate în Bărăgan, localitatea Olaru pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni și 5 zile în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în corpul cererii introductive.

Referitor la inadmisibilitatea acțiunii – ca o apărare de fond - invocată de către pârât prin întâmpinare, prima instanță a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de familia reclamanților se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de autorii reclamanților pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În ceea ce privește daunele materiale, instanța de fond a reținut că, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în baza Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001, care circumscriu categoria imobilelor care cad sub incidența acestui act normativ și pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea din condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii – în natură sau în echivalent.

În speță însă, se observă că se solicită în marea lor majoritate compensații pentru bunurile materiale pretins a fi confiscate de autorități. Or, prin raportare la argumentele prezentate, se exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București. Prin decizia nr. 773 din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a admis apelurile, a anulat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul declarat de către reclamanți este întemeiat, sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.

În conformitate cu prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate și, dacă aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiției existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive și apoi condiția privind restituirea bunurilor respective sau a obținerii unor despăgubiri prin echivalent. Aceasta înseamnă că primele instanțe nu pot respinge acest petit al acțiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate, deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale menționate mai sus și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.

Intenția legiuitorului nici nu putea fi alta, pentru că prin această reglementare specială a Legii nr. 221/2009 nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va face aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, dar și a prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituționale, fiind în vigoare. Referitor la apelul pârâtului, curtea de apel a reținut că acesta deși vizează alte temeiuri juridice decât apelul reclamantei, pentru asigurarea unității de judecată, în cauză, va fi admis, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecății o separare a regimului juridic invocat de către părțile procesului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Recursul declarat de reclamanții N.I., D.T. și R.I. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de judecată nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinții lor, toate suferințele acestora, astfel că diferența dintre cuantumul solicitat ca despăgubiri morale și cuantumul stabilit de instanța de judecată este nejustificat de mare.

Toate cele prezentate cu privire la situația de fapt reprezintă încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale, valori supreme ocrotite prin lege, Constituție, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind drepturile civile și politice și Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În combaterea motivării curții de apel, recurenții-reclamanți au menționat faptul că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având drept scop înlăturarea consecințelor măsurilor administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi a persoanelor împotriva cărora s-au dispus aceste măsuri, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente. La data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil. Totodată, la data publicării deciziei de neconstituționalitate, reclamanții aveau deja o hotărâre prin care fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranță legitimă și prin urmare, un bun în înțelesul art. l Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamanții nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceștia sunt îndreptățiți a obține despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ.

- câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva părinților lor este de necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu este incidentă, întrucât prin dispozițiile acestei legi au fost repuși în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că în mod neîntemeiat Curtea de Apel Timișoara a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Instanța de fond, chiar în cuprinsul sentinței pronunțate, analizează pe larg situația despăgubirilor materiale solicitate raportat la prevederile clare si nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu sunt fondate.

Legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prev. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile - căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție - in caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. Ori, în speță, reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care o atare solicitare în aceste condiții, în perimetrul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.

Mai mult, în ceea ce privește daunele materiale se observă din lecturarea prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator și anume cu Legea nr. 10/2001, altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie (Legea nr. 10/2001). Cum însă domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează prin excelență imobilele " preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor" rezultă ca legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere.

Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare - instanțele se călăuzesc după disp. art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenențe Legii nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ și pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu și alte legi reparatorii speciale, cum se privește a fi Legea nr. 18/1991 nemenționată însă de legiuitor - bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor aditive abuzive și să nu fi obținut deja în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Recurentul-pârât a arătat referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, că analiza acestui text de lege s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu disp. C.E.D.O. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv D.L. nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare.

Înalta Curte va analiza mai întâi recursul declarat de pârât, care urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a dispus casarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor materiale, pe considerentul că domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiției existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive. Este adevărat că potrivit principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale..” Însă, consacrarea acestui principiu de către dispozițiile Codului de procedură civilă nu înlătură obligația, prevăzută de asemenea de lege, ca reclamantul să-și dovedească pretențiile solicitate prin acțiunea în justiție. Or, în speță, reclamanții, deși au menționat în cererea de chemare în judecată că solicită încuviințarea de probatorii, pe parcursul soluționării cauzei la fond nu au formulat o cerere expresă de probe cu privire la capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri materiale în cuantum de 346.547 de lei.

Ca urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 129 alin. (5 1 ) C. proc. civ., prevederi introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, potrivit cărora „părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.” Așadar, față de împrejurarea că reclamanții nu și-au dovedit petitul din acțiune vizând acordarea despăgubirilor materiale, aceștia nu puteau invoca prin cererea de apel respingerea în mod nejustificat de către prima instanță a solicitării de acordare a despăgubirilor materiale. Față de cele ce preced, soluția curții de apel sub aspectul analizat este greșită și nesocotește prevederile legale mai sus-enunțate, criticile pârâtului-recurent fiind fondate.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, în legătură cu care au formulat critici în recurs atât reclamanții, cât și pârâtul, se rețin următoarele considerente: Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului și respingerea recursului reclamanților, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune analizarea criticilor formulate de reclamanți, care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Nu pot fi primite nici criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, în condițiile în care reclamanții au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Analizarea pretențiilor reclamanților din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de lege. Or, examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor. Totodată, reclamanții au invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă numai formal, deoarece nu au dezvoltat critici concrete în susținerea acestui temei al recursului.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți, ca nefondat și va schimba în parte sentința tribunalului, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 773 din data de 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Modifică decizia în parte, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 3101/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș – secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.I., D.T. și R.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.