ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16

februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta P.E. (născută V.), în

nume propriu și în calitate de fiică a părinților săi, V.R. și V.E., a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de

dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu a familiei sale, compusă din 4

membri, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plații

efective a sumei totale de 700.000 euro, compusă din 350.000 euro (1.435.000 RON

la momentul introducerii acțiunii) pentru reclamantă și 350.000 euro

contravaloarea cotei de 1/2 ce îi revine din daunele morale acordate celor doi

părinți, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009; cu cheltuieli de

judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, a fost strămutată

forțat împreună cu familia, din localitatea de domiciliu, în Câmpia Bărăganului,

unde au locuit inițial în gropi de pământ, fiind lipsiți de apă potabilă, iar ulterior

au fost obligați la „muncă voluntară" pentru construirea școlii, dispensarului

și a miliției.

Urmare a măsurii deportării,

reclamanta și familia acesteia au fost lipsiți de bunurile proprii, timp de un an

buletinele le-au fost reținute, având pe ele un semn distinctiv, acela de DO (domiciliu

obligatoriu), iar în primele săptămâni fiecare erau obligați să facă act de prezență

la poliție, conform tabelelor de prezență.

Reclamanta a mai arătat

că restricțiile au încetat în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr.

6200 din 20 decembrie 1955, iar la întoarcere au găsit casa plină de chiriași, unde

abia le-a fost eliberată și lor o cameră, fiind obligați să lucreze la fermele de

stat, ajungând din foști proprietari, muncitori necalificați.

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei, iar în

subsidiar, pe fondul cauzei, referitor la daunele morale solicitate, a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 1462 din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității

procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că reclamanta P.E. și părinții săi au fost deportați în Câmpia

Bărăganului în perioada 1951 - 1956, din dispozițiile legii speciale de reparație

rezultând că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul

măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor

și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu

atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili

moștenitori, situație față de care reclamanta are calitate procesuală activă în

cauză.

Din dispozițiile aceluiași

text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea

de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar

în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate

se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri.

Prin urmare, întrucât

despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor,

Tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta P.E., arătând că a fost deportată, împreună cu autorii

săi, în baza deciziei nr. 200/1951, ceea ce o îndreptățește la formularea de despăgubiri,

așa cum a arătat prin acțiunea modificată, iar legiuitorul nu a făcut nici o distincție

între persoanele condamnate politic prin hotărâri penale și persoanele deportate.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

apelului, deoarece acesta excede limitelor Deciziilor Curții Constituționale, incidente

în speță.

Prin decizia civilă

nr. 999 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea

Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010,

împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice

a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentei căi de atac, iar prin

Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași instanță a declarat ca neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință

lipsirea de temei juridic a pretențiilor și corelativ, a hotărârilor judecătorești,

întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de soluția Curții

Constituționale descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, nu

mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat

acțiunea de către reclamantă, sens în care a respins calea de atac formulată de

aceasta.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta P.E., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea instanței

de apel este nulă conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

la termenul din 27 iulie 2011 la care s-a judecat cauza, reprezentanta reclamantei

a depus o cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare datorită efectuării

concediului legal de odihnă, împrejurare dovedită cu acte, asupra căreia instanța

de apel nu s-a pronunțat în vreun fel, situație față de care dreptul la apărare

al reclamantei a fost încălcat, hotărârea astfel pronunțată fiind lovită de nulitate

și fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

II. Instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai

pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în

judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare

pe tot parcursul procesului.

III. Prin aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat

principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea

unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii,

fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții

Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

IV. Prin soluționarea

cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat

prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și

practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit

art. 20 din Constituția României au prioritate de aplicare.

V. Hotărârea instanței

de apel încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează

dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de

acces la un tribunal independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității

părților în procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură

să încalce acest principiu.

VI. Hotărârea instanței

de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce

garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun” și de „speranță

legitimă”, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului creat prin

măsura abuzivă suferită de antecesorii reclamanților, realizând astfel o denegare

de dreptate în sensul art. 3 C. civ.

Recursul va fi admis,

pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 3 din Legea

nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

În cauză, reclamanta a

făcut dovada că măsura administrativă la care a fost supusă familia acesteia a fost

aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter

politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni și

2 zile (18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955).

Împrejurarea că legea

prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecății nu

îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens,

neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamantei la un tribunal

care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea,

pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect

stabilirea de domiciliu forțat, nu împiedică instanța ca la cerere și pe baza probatoriilor

administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei

astfel de măsuri.

Pe de altă parte, sub

incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale intră exclusiv dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor

morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative

cu caracter politic, și nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al

unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului

constituant.

Față de aceste considerente,

soluțiile instanțelor anterioare, de respingere a acestui petit, fie cu motivarea

că măsura administrativă dedusă judecății are de drept caracter politic, fie cu

motivarea că în cauză este incidentă Decizia Curții Constituționale prin care au

fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul

să fie admis doar sub acest aspect.

Celelalte critici ale

reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:

I. Potrivit art. 105

alin. (2) C. proc. civ. „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau

de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților

prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Din analiza textului legal

anterior citat, rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea

dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea unei

vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Referitor la semnificația

conceptului de vătămare, este de reținut, pe de o parte, că nulitatea este condiționată

de vătămare chiar și în cazul nulităților absolute, nu doar al nulităților relative,

întrucât legea nu face nicio distincție sub acest aspect, iar pe de altă parte,

că acesta are în vedere doar posibilitățile de influențare negativă a soluționării

litigiului.

Or, în speță, se constată

că reclamanta a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009 prin care a solicitat, alături de constatarea caracterului politic

al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat, acordarea de daune

morale pentru prejudiciul suferit prin măsura abuzivă arătată.

La data pronunțării deciziei

instanței de apel, respectiv, 27 iulie 2011, era în vigoare Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, care a lipsit de efecte juridice norma care reglementa

acordarea daunelor morale în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

În atare situație, împrejurarea

că nu s-a dat curs cererii de amânare formulate de către apărătorul reclamantei

nu este de natură a provoca părții o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., deoarece indiferent de faptul că reclamanta ar fi beneficiat sau nu

de asistență juridică calificată, aplicarea deciziei de neconstituționalitate era

obligatorie pentru instanță.

Ca atare, sub acest aspect,

condiția impusă de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la existența vătămării,

nu este îndeplinită în cauză, urmând ca această critică să fie înlăturată.

II. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul

neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

III. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

IV. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului

Român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale

care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă

de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil,

astfel cum învederează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

V.

Prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii

introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate

susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și stabilității juridice.

În speță,

pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează unei intervenții

intempestive a legiuitorului în actul de justiție ori nerespectării unor norme și

practici judiciare comunitare în materie, ci controlului de constituționalitate

exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate

de lege în acest sens.

VI. Decizia de neconstituționalitate

nu încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire

la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt

însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței

europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei

Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra

României, parag. 137).

Noțiunea de „speranță

legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul

nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare”,

ci a soluționat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituționalitate

care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune

morale și a dispozițiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel

de decizii.

Împrejurarea că pretențiile

reclamantei au fost soluționate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării

neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii,

nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte

a legii și a normelor în materie.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii

apelului acesteia împotriva sentinței civile nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului

Timiș, secția civilă, pe care o va schimba în parte, respectiv, va admite în parte

acțiunea și va constata caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii

domiciliului obligatoriu, menținând restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile

nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă

în parte.

Admite în parte acțiunea

și constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului

obligatoriu.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.