ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta P.E. (născută V.), în nume propriu și în calitate de fiică a părinților săi, V.R. și V.E., a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu a familiei sale, compusă din 4 membri, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plații efective a sumei totale de 700.000 euro, compusă din 350.000 euro (1.435.000 RON la momentul introducerii acțiunii) pentru reclamantă și 350.000 euro contravaloarea cotei de 1/2 ce îi revine din daunele morale acordate celor doi părinți, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, a fost strămutată forțat împreună cu familia, din localitatea de domiciliu, în Câmpia Bărăganului, unde au locuit inițial în gropi de pământ, fiind lipsiți de apă potabilă, iar ulterior au fost obligați la „muncă voluntară" pentru construirea școlii, dispensarului și a miliției. Urmare a măsurii deportării, reclamanta și familia acesteia au fost lipsiți de bunurile proprii, timp de un an buletinele le-au fost reținute, având pe ele un semn distinctiv, acela de DO (domiciliu obligatoriu), iar în primele săptămâni fiecare erau obligați să facă act de prezență la poliție, conform tabelelor de prezență.

Reclamanta a mai arătat că restricțiile au încetat în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200 din 20 decembrie 1955, iar la întoarcere au găsit casa plină de chiriași, unde abia le-a fost eliberată și lor o cameră, fiind obligați să lucreze la fermele de stat, ajungând din foști proprietari, muncitori necalificați. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, referitor la daunele morale solicitate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1462 din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta P.E. și părinții săi au fost deportați în Câmpia Bărăganului în perioada 1951 - 1956, din dispozițiile legii speciale de reparație rezultând că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori, situație față de care reclamanta are calitate procesuală activă în cauză.

Din dispozițiile aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, Tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.E., arătând că a fost deportată, împreună cu autorii săi, în baza deciziei nr. 200/1951, ceea ce o îndreptățește la formularea de despăgubiri, așa cum a arătat prin acțiunea modificată, iar legiuitorul nu a făcut nici o distincție între persoanele condamnate politic prin hotărâri penale și persoanele deportate. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, deoarece acesta excede limitelor Deciziilor Curții Constituționale, incidente în speță. Prin decizia civilă nr. 999 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentei căi de atac, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași instanță a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Față de soluția Curții Constituționale descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă, sens în care a respins calea de atac formulată de aceasta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E., formulând următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel este nulă conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât la termenul din 27 iulie 2011 la care s-a judecat cauza, reprezentanta reclamantei a depus o cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare datorită efectuării concediului legal de odihnă, împrejurare dovedită cu acte, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat în vreun fel, situație față de care dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat, hotărârea astfel pronunțată fiind lovită de nulitate și fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. II.

Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului. III. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

IV. Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20 din Constituția României au prioritate de aplicare. V. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest principiu.

VI. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura abuzivă suferită de antecesorii reclamanților, realizând astfel o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ.

Recursul va fi admis, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

În cauză, reclamanta a făcut dovada că măsura administrativă la care a fost supusă familia acesteia a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni și 2 zile (18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955). Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecății nu îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamantei la un tribunal care să constate un atare caracter. Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu forțat, nu împiedică instanța ca la cerere și pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri.

Pe de altă parte, sub incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale intră exclusiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative cu caracter politic, și nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului constituant. Față de aceste considerente, soluțiile instanțelor anterioare, de respingere a acestui petit, fie cu motivarea că măsura administrativă dedusă judecății are de drept caracter politic, fie cu motivarea că în cauză este incidentă Decizia Curții Constituționale prin care au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest aspect.

Celelalte critici ale reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed: I. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Din analiza textului legal anterior citat, rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Referitor la semnificația conceptului de vătămare, este de reținut, pe de o parte, că nulitatea este condiționată de vătămare chiar și în cazul nulităților absolute, nu doar al nulităților relative, întrucât legea nu face nicio distincție sub acest aspect, iar pe de altă parte, că acesta are în vedere doar posibilitățile de influențare negativă a soluționării litigiului. Or, în speță, se constată că reclamanta a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 prin care a solicitat, alături de constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat, acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit prin măsura abuzivă arătată.

La data pronunțării deciziei instanței de apel, respectiv, 27 iulie 2011, era în vigoare Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a lipsit de efecte juridice norma care reglementa acordarea daunelor morale în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. În atare situație, împrejurarea că nu s-a dat curs cererii de amânare formulate de către apărătorul reclamantei nu este de natură a provoca părții o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece indiferent de faptul că reclamanta ar fi beneficiat sau nu de asistență juridică calificată, aplicarea deciziei de neconstituționalitate era obligatorie pentru instanță. Ca atare, sub acest aspect, condiția impusă de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. cu privire la existența vătămării, nu este îndeplinită în cauză, urmând ca această critică să fie înlăturată. II. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

V. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează unei intervenții intempestive a legiuitorului în actul de justiție ori nerespectării unor norme și practici judiciare comunitare în materie, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens. VI. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, parag. 137). Noțiunea de „speranță legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare”, ci a soluționat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale și a dispozițiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.

Împrejurarea că pretențiile reclamantei au fost soluționate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în materie. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii apelului acesteia împotriva sentinței civile nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o va schimba în parte, respectiv, va admite în parte acțiunea și va constata caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, menținând restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă în parte. Admite în parte acțiunea și constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2012.