ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2012

Ședința publică de la 29 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul D.V. prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 500.000 EURO, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de reclamant și întreaga familie pe perioada deportării în Bărăgan, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 2689 din 14 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.V.

și, în consecință, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 20000 (douăzecimii) Euro, prin echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea sa și a părinților săi, D.P. și D.F., dar a respins cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale pentru deportarea fratelui său, D.A. Totodată, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata diferenței de 480.000 Euro, cu titlu de daune morale și a respins cererea reconvențională, formulată de reclamantul reconvențional Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva pârâtului reconvențional D.V., având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul este fiul lui D.P., decedat la 6 mai 1982 și D.F., decedată la 9 ianuarie 1997. Din adresa D-241 din 18 ianuarie 2001, eliberată de Ministerul Justiției, Direcția instanțelor militare, tribunalul a reținut că reclamantul a fost deportat împreună cu părinții și fratele său în localitatea Dîlga Nouă, în perioada 10 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Instanța de fond a apreciat că reclamantul a fost supus măsurii administrative împreună cu părinții săi – rude directe de gradul I, care în prezent sunt decedați, reținând astfel că reclamantul are calitate procesuală activă, în ce privește prejudiciul suferit de el și părinții săi, astfel că va respinge excepția invocată de pârât.

De asemenea, s-a reținut că admisibilitatea acțiunii reclamantului nu este condiționată de dovada faptului că nu mai există alți descendenți de gradele 1 sau 2 care pot ridica pretenții, pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din CEDO. Tribunalul a reținut că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se acordă și pentru măsuri administrative cu caracter politic.

Acest lucru se desprinde din ipoteza art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 – „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:”, dar și din economia întregului acest act normativ, sintetizată în denumirea : „LEGE Nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

S-a reținut că, din modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, ca, de altfel, întregul act normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speța de față. Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul și autorii săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 10000 de Euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 5000 Euro pentru deportarea tatălui său și la 5000 Euro pentru deportarea mamei sale.

Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale. Tribunalul a respins și cererea reconvențională, având ca obiect încetarea acordării către reclamant-pârât reconvențional a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât, potrivit principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor, iar nu să se adreseze direct instanței de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1062 din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.V. împotriva sentinței civile nr. 2689 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș precum și apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în totalitate pretențiile reclamantului și a menținut în rest sentința apelată.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992] în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Împotriva acestei decizii reclamantul D.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, a susținut, în esență, că instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului.

Dat fiind că acțiunea, așa cum a fost precizată, se întemeiază pe dreptul comun prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță deoarece temeiul acțiunii, așa cum a fost precizată, îl reprezintă, în principal art. 998-999 C. civ., așadar hotărârea tribunalului este supusă și căii de atac a apelului. Totodată recurentul susține că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva sa și a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Timiș a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a căii de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond. Întreaga teorie privind dublul grad de jurisdicție a hotărârii instanței de fond nu are fundament și nu poate fi reținută spre analiză atâta timp cât instanța de apel a soluționat în mod corect calea de atac a apelului și a pronunțat o hotărâre definitivă cu recurs în 15 zile de la comunicare fiind astfel respectate normele imperative în acest sens.

Nici susținerea conform căreia nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu pot fi reținute atâta timp cât reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și nu pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. Cât privește celelalte critici se apreciază că p roblema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 1062 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.