ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul D.V. prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, a solicitat instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei la cursul BNR din

ziua plății a sumei de 500.000 EURO, reprezentând daune morale pentru

suferințele îndurate de reclamant și întreaga familie pe perioada deportării în

Bărăgan, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș prin

sentința civilă nr. 2689 din 14 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul D.V. și, în consecință, a obligat pârâtul să-i

plătească reclamantului 20000 (douăzecimii) Euro, prin echivalentul în lei la

data plății, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea sa și a părinților

săi, D.P. și D.F., dar a respins cererea reclamantului de acordare a

despăgubirilor morale pentru deportarea fratelui său, D.A.

Totodată, a respins

cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata diferenței de 480.000 Euro,

cu titlu de daune morale și a respins cererea reconvențională, formulată de

reclamantul reconvențional Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva pârâtului reconvențional D.V., având ca obiect încetarea acordării

măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul este fiul lui

D.P., decedat la 6 mai 1982 și D.F., decedată la 9 ianuarie 1997.

Din adresa D-241 din 18

ianuarie 2001, eliberată de Ministerul Justiției, Direcția instanțelor

militare, tribunalul a reținut că reclamantul a fost deportat împreună cu

părinții și fratele său în localitatea Dîlga Nouă, în perioada 10 iunie 1951 –

20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Instanța de fond a

apreciat că reclamantul a fost supus măsurii administrative împreună cu

părinții săi – rude directe de gradul I, care în prezent sunt decedați,

reținând astfel că reclamantul are calitate procesuală activă, în ce privește

prejudiciul suferit de el și părinții săi, astfel că va respinge excepția

invocată de pârât.

De asemenea, s-a

reținut că admisibilitatea acțiunii reclamantului nu este condiționată de

dovada faptului că nu mai există alți descendenți de gradele 1 sau 2 care pot

ridica pretenții, pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la

justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din

CEDO.

Tribunalul a reținut

că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 prevede acordarea de

despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se

acordă și pentru măsuri administrative cu caracter politic. Acest lucru se

desprinde din ipoteza art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 – „Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:”, dar și din economia întregului acest act normativ, sintetizată

în denumirea : „LEGE Nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

S-a reținut că, din

modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, ca, de altfel,

întregul act normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau

măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența

prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare,

dovadă ce nu a fost făcută în speța de față.

Soluționând cauza în

echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu

caracter politic la care au fost supuși reclamantul și autorii săi, la durata

acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 10000 de Euro, cu

titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 5000 Euro pentru deportarea

tatălui său și la 5000 Euro pentru deportarea mamei sale.

Măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un

criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice,

având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel

că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

Tribunalul a respins

și cererea reconvențională, având ca obiect încetarea acordării către

reclamant-pârât reconvențional a măsurilor reparatorii prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât, potrivit

principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să

parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor,

iar nu să se adreseze direct instanței de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 1062 din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul D.V. împotriva sentinței civile nr. 2689

din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a admis apelul declarat

împotriva aceleiași sentințe de către pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

precum și apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins în totalitate pretențiile reclamantului

și a menținut în rest sentința apelată.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Instanța de apel a

apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute

și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992] în ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

cauza de față și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45

de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Împotriva acestei

decizii reclamantul D.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, a susținut, în esență, că instanța

de apel nu a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea

obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului

grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului. Dat fiind că

acțiunea, așa cum a fost precizată, se întemeiază pe dreptul comun prevederile

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță deoarece

temeiul acțiunii, așa cum a fost precizată, îl reprezintă, în principal art. 998-999

C. civ., așadar hotărârea tribunalului este supusă și căii de atac a apelului.

Totodată recurentul

susține că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind

neconstituționale.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în

sensul admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, să se dispună

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale aduse

onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare

a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și

stabilirii domiciliului forțat împotriva sa și a familiei sale în baza Deciziei

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Timiș a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este

nefondat.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și a căii de atac a apelului împotriva sentinței instanței de

fond.

Întreaga

teorie privind dublul grad de jurisdicție a hotărârii instanței de fond nu are

fundament și nu poate fi reținută spre analiză atâta timp cât instanța de apel

a soluționat în mod corect calea de atac a apelului și a pronunțat o hotărâre

definitivă cu recurs în 15 zile de la comunicare fiind astfel respectate

normele imperative în acest sens.

Nici

susținerea conform căreia nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

nu pot fi reținute atâta timp cât reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare

în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și nu pe dispozițiile art. 998-999

C. civ.

Cât

privește celelalte critici se apreciază că p

roblema de drept care se pune în speță nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor

și erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele

reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 1062 din 27

octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

martie 2012.