ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4564/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2877 din 28 octombrie 2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei P.V. față

de pârâtul S.R. în sensul că l-a obligat pe acesta să-i plătească suma de 1000

Euro pentru deportarea sa, 5000 Euro pentru deportarea tatălui G.G. și 5000

Euro pentru deportarea mamei G.E. cu titlu de daune morale, prin echivalent în

lei la data plății.

A fost respinsă cererea reclamantei

pentru restul despăgubirilor pentru daune morale pretinse cât și cererea

reconvențională a pârâtului având ca obiect încetarea acordării măsurilor

reparatorii prevăzute de Decretul - Lege nr. l 18/1990.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere faptul că reclamanta a cerut daune morale pentru deportarea sa

și a părinților, G.G., decedat la 17 decembrie 1981, respectiv G.E., decedată

la 10 octombrie 2001, că prin Deciziile P-242 din 21 decembrie 2000, eliberată

de Ministerul Justiției – D.I.M., reclamanta și părinții ei au fost deportați

în localitatea Mărculeși, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricțiile

imobiliare fiindu-le ridicate prin Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955 și că datele

speței situează cauza în ipotezele reglementate de art. 3 lit. e) și art. 5

alin. (l) din Legea nr. 221/2009.

A mai reținut instanța de fond că

măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr.

214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu

sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a

unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

Tribunalul a respins și cererea

reconvențională, având ca obiect încetarea acordării către reclamanți-pârâți

reconvenționali a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. l

18/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât, potrivit principiului simetriei

pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să parcurgă procedura

prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor, iar nu să se

adreseze direct instanței de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apeluri, în termen legal, pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, ambii solicitând schimbarea ei cu

consecința respingerii acțiunii reclamantei întrucât la data pronunțării sentinței

se pronunțase deja Decizia nr. l358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale care a condus la încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin.

(l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care a constituit temeiul legal al solicitării

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale cauzate prin

deportarea în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, a

reclamantei și părinților săi.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

prin decizia nr. 11 din 31 ianuarie 2012, a admis apelurile pârâților, a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în integralitate

acțiunea în despăgubiri pentru daune morale a reclamantei.

În fundamentarea acestei decizii

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că raportul juridic de

obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (l) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art.

l47 alin. (l) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga

omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății, că Decizia nr. 1358/2010 trebuie să

se aplice și cauzelor aflate în curs de judecată și nesoluționate printr-o

hotărâre definitivă până la momentul publicării ei, cum este și cea de față,

rezultă și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de recurs, în interesul care a statuat în același sens.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta P.V. ce a solicitat admiterea recursului, respingerea

apelurilor pârâților și menținerea sentinței apelate ca temeinică și legală.

Prin criticile formulate

recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel că a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 6 al C.E.D.O. care garantează

dreptul părților la un proces echitabil și impune respectarea principiului

părților în procesul civil, a art. 14 din C.E.D.O. care garantează dreptul la

nediscriminare, a art. l al Protocolului nr. 12 adițional la Convenția care

consacră același drept procesual, ca art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

ce garantează, în esență, dreptul de proprietate.

În cadrul acelorași critici

recurenta-reclamantă precizează, raportându-se la jurisprudența C.E.D.O., că

prin soluția pronunțată instanța a dat o interpretare greșită sintagmei de

„speranță legitimă”.

Înalta Curte, examinând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este

nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Criticile referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate

din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, (M. Of. nr. 789/7.11.2011).

Problema de drept care se pune în

speță, nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea

dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin. (l) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat,

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992,

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de

Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în

care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza

I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la

data publicării (M. Of. nr. 761/15

.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se

pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un

moment la care era

în vigoare art. 5

alin. (l)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune ca efectele textului de lege

să se întindă pe toată

durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și

legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție,

este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu

ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se

poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice

deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții

nu erau

titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. l din

Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

recurenta-reclamantă P.V. împotriva deciziei nr. l 1 din 31 ianuarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi

20 noiembrie 2012.