ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7696/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7696/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la data de 08 iulie 2010, reclamanta M.E. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând

ca prin hotărâre judecătorească să se constate că soțul său, defunctul M.I.,

decedat la 26 iunie 1988, a suferit o condamnare cu caracter politic, respectiv

faptul că a fost condamnat la un an închisoare pentru infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.; să oblige pârâtul

la plata echivalentului în RON a 10.000 euro la data punerii în executare a

hotărârii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare

aplicării acestei condamnări cu caracter politic precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

La termenul din data

de 01 octombrie 2010, reclamanta a formulat precizare de acțiune prin care și-a

redus cuantumul pretențiilor la suma de 5.000 euro.

Prin Sentința civilă

nr. 520 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea

precizată, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin Sentința

nr. 62/1950 a Tribunalului Militar Timișoara împotriva soțului reclamantei și a

obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său și 1500 RON

cheltuieli de judecată.

În considerentele

hotărârii instanța a reținut incidența dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009, care prevăd dreptul persoanei care a suferit condamnări cu caracter

politic și al moștenitorilor acesteia de a solicita despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și a dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 221/2009, prin care s-a definit caracterul politic al condamnării.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul.

Prin Decizia nr. 451

din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamantă și admis

apelul declarat de pârât și schimbată în parte sentința, în sensul că a fost

respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menținându-se

restul dispozițiilor sentinței civile.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut că schimbarea sentinței se impune din

considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.

Astfel, reclamanta și-a

întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții ce au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că trebuie avute în

vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile

art. 147 din Constituție.

Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are

efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor, în acest sens fiind și Deciziile Curții Constituționale nr. 186/1999 și

nr. 169/1999.

Deși la data soluționării

apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi

aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai

mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale

își încetează efectele.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai

aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile

declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei are obligația să nu

aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost

constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță

dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției - se constată că

sentința este lipsită de temei legal.

A avut, totodată, în

vedere și considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr.

221/2998 potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit (...) pot exista

situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege

nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită

de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului

comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în

considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de

gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile

care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și

dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se

diluează scopul pentru care au fost reglementate.

În speță, reclamanta

este soție supraviețuitoare a victimei măsurii represive și nu a suportat în

mod direct consecințele negative ale condamnării cu caracter politic.

Instanța de apel a

mai reținut că nu se poate reține că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii,

reclamanții au o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor întrucât

această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad hoc (Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții

contra Bulgariei).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

În motivarea

recursului formulat de reclamantă și întemeiat în drept pe dispozițiile art.

304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. se arată, referitor la Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispozițiile acesteia nu pot

fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării acțiunii exista un temei de

drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Recurenta-reclamantă

apreciază că la data pronunțării, sentința a fost legală și temeinică, instanța

făcând o corectă apreciere a motivelor de fapt și de drept.

În recursul său,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel sub

aspectul obligării acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată.

Arată pârâtul că,

întrucât culpa procesuală aparține reclamantei, căreia i s-au respins

despăgubirile solicitate, pârâtul nu mai poate fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului, culpa neputând fi

reținută în sarcina sa.

În subsidiar, solicită

reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat la o sumă

rezonabilă.

Analizând recursurile

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate

în considerarea argumentelor ce succed.

Motivul de recurs referitor

la aspectele privind îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute

de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este relevant în

soluționarea cauzei și nu poate fi primit, față de aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv

de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În ceea ce privește

critica formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la

greșita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, se constată că

este nefondată.

Pârâtul recurent a

căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ.,

astfel că, în mod legal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

suportate de reclamantă în faza procesuală a fondului.

Cheltuielile de

judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții și nu de partea din

vina căreia s-a promovat acțiunea în justiție, așa cum în mod greșit susține

recurentul.

În ce privește

solicitarea recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege

menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de

valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Procedând la

obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă,

instanța de fond a ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii și cu munca

îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse

în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08

decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08 decembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 01 noiembrie 2011.