ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7696/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 08 iulie 2010, reclamanta M.E. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate că soțul său, defunctul M.I., decedat la 26 iunie 1988, a suferit o condamnare cu caracter politic, respectiv faptul că a fost condamnat la un an închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.; să oblige pârâtul la plata echivalentului în RON a 10.000 euro la data punerii în executare a hotărârii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare aplicării acestei condamnări cu caracter politic precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 01 octombrie 2010, reclamanta a formulat precizare de acțiune prin care și-a redus cuantumul pretențiilor la suma de 5.000 euro. Prin Sentința civilă nr. 520 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea precizată, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin Sentința nr. 62/1950 a Tribunalului Militar Timișoara împotriva soțului reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său și 1500 RON cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii instanța a reținut incidența dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevăd dreptul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic și al moștenitorilor acesteia de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009, prin care s-a definit caracterul politic al condamnării.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul. Prin Decizia nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamantă și admis apelul declarat de pârât și schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menținându-se restul dispozițiilor sentinței civile. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că schimbarea sentinței se impune din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate. Astfel, reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții ce au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15.11.2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor, în acest sens fiind și Deciziile Curții Constituționale nr. 186/1999 și nr. 169/1999. Deși la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele.

Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției - se constată că sentința este lipsită de temei legal. A avut, totodată, în vedere și considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit (...) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate. În speță, reclamanta este soție supraviețuitoare a victimei măsurii represive și nu a suportat în mod direct consecințele negative ale condamnării cu caracter politic.

Instanța de apel a mai reținut că nu se poate reține că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamanții au o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad hoc (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei). Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea recursului formulat de reclamantă și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. se arată, referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării acțiunii exista un temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Recurenta-reclamantă apreciază că la data pronunțării, sentința a fost legală și temeinică, instanța făcând o corectă apreciere a motivelor de fapt și de drept. În recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel sub aspectul obligării acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată. Arată pârâtul că, întrucât culpa procesuală aparține reclamantei, căreia i s-au respins despăgubirile solicitate, pârâtul nu mai poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului, culpa neputând fi reținută în sarcina sa.

În subsidiar, solicită reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat la o sumă rezonabilă. Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate în considerarea argumentelor ce succed. Motivul de recurs referitor la aspectele privind îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este relevant în soluționarea cauzei și nu poate fi primit, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În ceea ce privește critica formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la greșita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, se constată că este nefondată. Pârâtul recurent a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod legal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în faza procesuală a fondului.

Cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții și nu de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea în justiție, așa cum în mod greșit susține recurentul. În ce privește solicitarea recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanța de fond a ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii și cu munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 noiembrie 2011.