ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3222/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30

martie 2010, reclamanta S.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, în temeiul Legii

nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al condamnării suferite de soțul

său S.V., prin sentința penală nr. 417/1950, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

De asemenea, a solicitat

să-i fie acordate drepturile prevăzute de lege, respectiv despăgubiri morale determinate

de prejudiciul cauzat ca urmare a detenției din motive politice în cuantum de 1.500.000

RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a menționat că soțul său, S.V., decedat în anul 2005, a fost condamnat

politic la vârsta de 26 ani, pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. 3 C.

pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare ce a fost executată în întregime, fapte care

cad sub incidența Legii nr. 221/2009, suferind acte de tortură, umilințe și privațiuni

ce nu pot fi descrise.

Prin sentința civilă

nr. 844 din 29 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Olt, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția

inadmisibilității și a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului

politic al condamnării (art. 1, pct. 2 Legea nr. 221/2009).

A fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamanta S.O., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000

RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare conform

art. 5, lit. a), Legea nr. 221/2009, fiind respinsă cererea privind cheltuielile

de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

nu este întemeiată, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 221/2009 menționează

expres persoanele care au dreptul să formuleze o astfel de acțiune, printre acestea

enumerându-se și soțul supraviețuitor.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării, acesta a fost admis având în vedere că potrivit art. 1 pct. 2 din Legea

nr. 221/2009 fapta pentru care a fost condamnat soțul reclamantei, respectiv uneltire

contra ordinei sociale prev. de art. 209 C. pen., se enumeră printre condamnările

ca fiind de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât, este inadmisibil

a se constata caracterul politic al acestei condamnări printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța a mai reținut

că reclamanta este soția supraviețuitoare a autorului S.V., decedat în anul 2005,

care, prin hotărârea nr. 417/1950 a fost condamnat de Tribunalul Militar Timișoara

la 5 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, în baza art. 209 pct. 1

C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.

Conform art. 1 alin.

(1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter

politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată

în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru fapte care au avut ca scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, fiind enumerate

în cuprinsul alin. (2) acele condamnări care sunt apreciate de lege ca fiind condamnări

cu caracter politic, printre care și condamnările dispuse în baza art. 209 C.

pen.

Prin urmare s-a reținut

că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic prevăzută expres

de lege și în consecință, că acesta beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute

de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea obținerii despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului

s-a ținut cont de cuantumul pedepsei executate și de suferințele suportate ca urmare

a acestei condamnări, precum și de faptul că reclamanta primește indemnizație în

baza Decretului-Lege nr. 118/1990, în cuantum de 200 RON/lunar, conform deciziei

nr. 349/2005 și cuponului de pensie, astfel încât suma de 100.000 RON este de natură

să acopere prejudiciul moral cauzat prin condamnare.

Prin decizia nr. 368 din

3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca tardiv apelul reclamantei și ca nefondat apelul pârâtului

ca și cel declarat de Parchet. S-a reținut, în esență, că potrivit dispoz. art.

284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, conform dovezii

de comunicare existentă la dosar, reclamantei i-a fost comunicată decizia tribunalului

la data de 06 iulie 2010, iar apelul a fost declarat la data de 28 iulie 2010, deci

peste termenul prevăzut de lege.

Referitor la celelalte

apeluri s-a stabilit că regulile după care se determină competența instanțelor judecătorești

se bazează pe criterii obiective, strict precizate de lege.

Competența materială,

respectiv așa numita competență de atribuțiune, prin care se delimitează sfera atribuțiilor

instanțelor judecătorești de grad diferit, este stabilită de lege atât prin norma

de procedură civilă, care este de strictă interpretare, dar, în situații speciale,

poate fi atribuită prin conținutul legii speciale unor anume instanțe, fără ca respectiva

competență să se regăsească în norma procesuală, respectiv art. 2 C. proc. civ.,

invocat în cauză.

Prin Legea nr. 221/2009,

care constituie o lege specială, se instituie o competență specială pentru judecarea

cauzelor, conform art. 4, respectiv competența de soluționare aparține tribunalului,

secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Pentru a respecta unicitatea

legii și a se aplica aceeași normă procesuală, raportată la această lege, având

în vedere scopul general al legii, s-a constatat că tribunalului, secția civilă,

îi aparține competența de soluționare în toate cazurile enumerate de această lege.

S-a constatat astfel că

tribunalul a judecat în mod legal în primă instanță, cu respectarea competenței

materiale stabilită prin lege.

Dispozițiile art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au plafonat despăgubirile acordate cu

titlu de daune morale, au fost constatate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, situație în care nu se impune reducerea

acestora conform respectivelor dispoziții.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanta și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor declarate împotriva

sentinței nr. 844 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Olt.

În dezvoltarea recursului

său, reclamanta a susținut ca fiind greșită soluția dată de instanța de apel căii

de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanțe, cu încălcarea dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât greșit s-a reținut că apelul său a fost

declarat peste termenul defipt de lege, cu consecința respingerii sale ca tardiv.

A învederat că potrivit

dovezii de comunicare, atașate la dosarul primei instanțe, hotărârea i-a fost comunicată

la data de 6 iulie 2010 la un alt domiciliu decât cel indicat (cab. avocat T.C.),

astfel încât, declararea apelului la data de 28 iulie 2010 se plasează în interiorul

termenului de apel prevăzut de lege.

Întrucât apelul său nu

a fost analizat pe fond, i-a fost produsă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât

prin casarea hotărârii pronunțate și în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (5) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de

apel pentru rejudecarea căii sale de atac.

Pe fond, reclamanta a

susținut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, considerate a

fi nejustificat de mici în raport de condamnarea soțului său și efectele acesteia,

perpetuate pe o durată de 39 ani, timp în care soțul său a trăit permanent cu teama

unei posibile alte condamnări pe nedrept, fiind în imposibilitate de a se adapta

realităților epocii și a stabili relații sociale normale.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt a susținut că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor deciziilor nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională,

ale căror efecte constau în determinarea inaplicabilității dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, invocate în cauză.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Potrivit art. 90 C. proc.

civ. „înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se va face la domiciliul

sau reședința celui citat (…)”.

Iar potrivit art. 93 C.

proc. civ. „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată

cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană,

iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții”.

Dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., prevăd că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor

legale (…) se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare

ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor (…)”.

Or, în speță, astfel cum

rezultă din actele procesuale efectuate în fața primei instanțe, începând cu petiția

din 22 aprilie 2010 reclamanta a înțeles să-și aleagă domiciliul procesual (pentru

comunicarea actelor de procedură) la sediul cabinetului avocatului împuternicit

în cauză, T.C., indicat în cuprinsul acestora.

În această situație, comunicarea

făcută de prima instanță la o altă adresă decât domiciliul ales de parte, echivalează

cu necomunicarea sa, făcând astfel inoperantă sancțiunea prevăzută de dispozițiile

art. 103 C .proc. civ. - reținută de instanța de apel în soluționarea apelului reclamantei.

Respingând apelul reclamantei

ca tardiv formulat, în contextul evocat și refuzând evocarea fondului acestuia,

instanța de apel i-a produs părții o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin

casarea hotărârii astfel pronunțate.

În acest context și în

scopul soluționării unitare a cauzei, în temeiul art. 304 alin. (5) C. proc. civ.,

recursurile deduse judecății vor fi admise, cu consecința, potrivit art. 312

alin. (3) C. proc. civ., casării deciziei Curții de Apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În raport de soluția dată

recursului, devine inutilă analiza fondului cauzei, urmând ca criticile cu acest

obiect să fie supuse verificării de instanța de rejudecare ca apărări ale acestor

părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta S.O. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt împotriva deciziei nr. 369 din 03

noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.