ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 26 februarie 2010 la Tribunalul Timiș reclamanții P.M., S.S. și P.B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de P.A.

(în calitate de tată, respectiv soț al reclamantei P.M.) ca urmare a

condamnării dispuse prin sentința penală nr. 1118/1950 pronunțată de Tribunalul

Militar București Secția I.

În drept au invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

2235 din 21 septembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, invocate de

pârât,a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 4.500 euro

cu titlu de daune morale și la cheltuieli de judecată, a respins cererea

reconvențională a pârâtului prin care s-a solicitat încetarea acordării către

reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanți beneficiază de calitate

procesuală activă în cauză, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, în sensul că și descendenții victimelor opresiunii comuniste pot

solicita despăgubiri pentru daune morale, alături de soțul supraviețuitor al

victimei.

Tribunalul a mai

constatat că nu poate fi primită excepția inadmisibilității acțiunii întrucât

reabilitarea autorului reclamanților prin hotărâre judecătorească nu înlătură

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, măsura dispusă nefiind aptă să

conducă la repararea prejudiciilor de natură morală produse acestuia prin

condamnare și executare.

S-a mai reținut că reclamanta

P.M. este soția supraviețuitoare a defunctului P.A., tatăl reclamanților S.S. și

P.B.. Acesta a fost condamnat la 25 de muncă silnică și 10 ani degradare

civică, confiscarea averii, potrivit sentinței penale nr. 1118/1950 pronunțată

de Tribunalul Militar București - Secția I( pentru crimă de înaltă trădare,

incriminată la acea vreme de art. 190 C. pen.).

Din cuprinsul

biletului de liberare rezultă că P.A. a executat efectiv 6 ani și 8 luni de

închisoare din pedeapsa dispusă, fiind pus în libertate la data de 19 decembrie

1955, conform Decretului de grațiere nr. 535/1955.

Ca urmare a aplicării

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 prin hotărârea din data de 22 iunie 1990 a fost admisă cererea formulată de P.A. și s-a stabilit pentru acesta o indemnizație lunară de 1.316

lei.

S-a apreciat că suma

de 4.500 euro asigură reclamanților o reparație justă și integrală a

prejudiciului moral.

În privința cererii

reconvenționale a pârâtului, prin care s-a cerut instanței în mod expres să

dispună încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate, acordate deja în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, pentru că altfel

s-ar ajunge la situația în care același prejudiciu ar fi reparat de mai multe

ori, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât rațiunea Legii

nr. 221/2009 este aceea de a aduce o reparație suplimentară față de drepturile

deja acordate prin alte acte normative, pentru prejudiciile cauzate cetățenilor

de către Statul Român.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

În apelul lor,

reclamanții au criticat în principal cuantumul de 4.500 euro stabilit cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reiterând cererea inițială cu privire

la acordarea de despăgubiri în sumă de 250.000 euro.

Ulterior, după pronunțarea

deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, reclamanții și-au completat

motivele apelului, adăugând noi temeiuri de drept pentru cererea de chemare în

judecată, respectiv art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 504-505 C. proc.

pen., art. 20, 21,41 și 53 alin. (3) din Constituția României precum și decizia

nr. 186/1999 a Curții Constituționale.

Reclamanții – apelanți

și-au și precizat verbal temeiurile de drept ale apelului, în raport cu decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și cu argumentul că

această decizie este inaplicabilă prezentei spețe întrucât la data publicării

în M. Of. a deciziei nr. 1358 (15 noiembrie 2011), reclamanții beneficiau deja

de o hotărâre judecătorească pronunțată pe fondul cauzei, iar cauza se afla pe

rolul instanței de apel.

În apelul său pârâtul

a susținut că reclamanții nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009,

pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări

politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor

care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6

din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile dispozițiile art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

S-a susținut admiterea

cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamanților la returnarea

tuturor sumelor încasate de antecesorul lor în baza dispozițiilor Decretului-lege

nr. 118/1990.

S-a mai susținut că

instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al

daunelor morale.

Prin decizia nr. nr. 680

din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul

că a respins acțiunea precizată, a menținut sentința cu privire la respingerea

cererii reconvenționale.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică

legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față s-a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic, care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost admis

apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamanților, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

S-a mai reținut că această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În fine, s-a mai

reținut că în faza apelului nu poate fi modificat temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată.

Împotriva acestei

decizii reclamanții S.S. și P.B. au declarat recurs în nume propriu și în

calitate de moștenitori ai defunctei P.M., invocând dispozițiile  art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate

se susține că:

- decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este incidentă cauzelor aflate pe rol ; se

impune aplicarea prevederilor art. 20 din Constituție și a jurisprudenței CEDO;

- se încalcă

prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- se încalcă

principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii;

- chiar dacă s-ar

accepta că Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte, despăgubirile pot fi

acordate în temeiul art. 998, 999 C. civ., sens în care nu se poate invoca

prescripția dreptului de a cere despăgubiri;

- în speță trebuie

aplicat principiul neretroactivității legii consacrat în art. 1 C. civ. și art.

15 alin. (2) Constituție ;

- prin aplicarea

prevederilor Legii nr. 221/2009 nu se ajunge la o dublă reparare.

Recursul este

nefondat.

Cu prioritate, este

de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au

fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează - când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că  D

ecizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de

daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții S.S. și P.B. împotriva deciziei nr. 680 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.