ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 februarie 2010 la Tribunalul Timiș reclamanții P.M., S.S. și P.B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de P.A. (în calitate de tată, respectiv soț al reclamantei P.M.) ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 1118/1950 pronunțată de Tribunalul Militar București Secția I. În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 2235 din 21 septembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât,a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 4.500 euro cu titlu de daune morale și la cheltuieli de judecată, a respins cererea reconvențională a pârâtului prin care s-a solicitat încetarea acordării către reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanți beneficiază de calitate procesuală activă în cauză, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că și descendenții victimelor opresiunii comuniste pot solicita despăgubiri pentru daune morale, alături de soțul supraviețuitor al victimei.

Tribunalul a mai constatat că nu poate fi primită excepția inadmisibilității acțiunii întrucât reabilitarea autorului reclamanților prin hotărâre judecătorească nu înlătură aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, măsura dispusă nefiind aptă să conducă la repararea prejudiciilor de natură morală produse acestuia prin condamnare și executare. S-a mai reținut că reclamanta P.M. este soția supraviețuitoare a defunctului P.A., tatăl reclamanților S.S. și P.B.. Acesta a fost condamnat la 25 de muncă silnică și 10 ani degradare civică, confiscarea averii, potrivit sentinței penale nr. 1118/1950 pronunțată de Tribunalul Militar București - Secția I( pentru crimă de înaltă trădare, incriminată la acea vreme de art. 190 C. pen.).

Din cuprinsul biletului de liberare rezultă că P.A. a executat efectiv 6 ani și 8 luni de închisoare din pedeapsa dispusă, fiind pus în libertate la data de 19 decembrie 1955, conform Decretului de grațiere nr. 535/1955. Ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 prin hotărârea din data de 22 iunie 1990 a fost admisă cererea formulată de P.A. și s-a stabilit pentru acesta o indemnizație lunară de 1.316 lei. S-a apreciat că suma de 4.500 euro asigură reclamanților o reparație justă și integrală a prejudiciului moral. În privința cererii reconvenționale a pârâtului, prin care s-a cerut instanței în mod expres să dispună încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate, acordate deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, pentru că altfel s-ar ajunge la situația în care același prejudiciu ar fi reparat de mai multe ori, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât rațiunea Legii nr. 221/2009 este aceea de a aduce o reparație suplimentară față de drepturile deja acordate prin alte acte normative, pentru prejudiciile cauzate cetățenilor de către Statul Român. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. În apelul lor, reclamanții au criticat în principal cuantumul de 4.500 euro stabilit cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reiterând cererea inițială cu privire la acordarea de despăgubiri în sumă de 250.000 euro. Ulterior, după pronunțarea deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, reclamanții și-au completat motivele apelului, adăugând noi temeiuri de drept pentru cererea de chemare în judecată, respectiv art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 504-505 C. proc.

pen., art. 20, 21,41 și 53 alin. (3) din Constituția României precum și decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale. Reclamanții – apelanți și-au și precizat verbal temeiurile de drept ale apelului, în raport cu decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și cu argumentul că această decizie este inaplicabilă prezentei spețe întrucât la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358 (15 noiembrie 2011), reclamanții beneficiau deja de o hotărâre judecătorească pronunțată pe fondul cauzei, iar cauza se afla pe rolul instanței de apel.

În apelul său pârâtul a susținut că reclamanții nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a susținut admiterea cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamanților la returnarea tuturor sumelor încasate de antecesorul lor în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990. S-a mai susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale.

Prin decizia nr. nr. 680 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea precizată, a menținut sentința cu privire la respingerea cererii reconvenționale. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic, care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost admis apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. S-a mai reținut că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În fine, s-a mai reținut că în faza apelului nu poate fi modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei decizii reclamanții S.S. și P.B. au declarat recurs în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei P.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În criticile dezvoltate se susține că: - decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este incidentă cauzelor aflate pe rol ; se impune aplicarea prevederilor art. 20 din Constituție și a jurisprudenței CEDO; - se încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - se încalcă principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii; - chiar dacă s-ar accepta că Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte, despăgubirile pot fi acordate în temeiul art. 998, 999 C. civ., sens în care nu se poate invoca prescripția dreptului de a cere despăgubiri; - în speță trebuie aplicat principiul neretroactivității legii consacrat în art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) Constituție ; - prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 nu se ajunge la o dublă reparare.

Recursul este nefondat. Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D ecizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.S. și P.B. împotriva deciziei nr. 680 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.