ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin sentința nr. 1771/PI din 2 iulie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei de calitate procesuală activă, pasivă și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât. A admis în parte acțiunea civilă promovată de O.M. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 9.999 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, 4.999 euro pentru prejudiciul suferit de tatăl său și 4.999 euro pentru același prejudiciu suferit de mama sa. A respins în rest acțiunea. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât prin precizarea la întâmpinare, Tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și după decesul acestora, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța a respins-o de asemenea, în raport de precizarea de acțiune și de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 care prevăd expres calitatea procesuală pasivă a acestuia.

În ce privește excepția inadmisibilității, pentru neparcurgerea procedurii prealabile, nici aceasta nu a fost găsită întemeiată, având în vedere noul cadru legislativ instituit de Legea nr. 221/2009 la care a făcut referire reclamanta prin precizarea de acțiune, care nu prevede o procedură prealabilă de urmat, anterior sesizării instanței. Inadmisibilitatea acțiunii, invocată, de asemenea, de pârât pentru aspectul că reclamanta nu poate solicita în nume propriu daune morale pentru prejudiciul cauzat exclusiv altor persoane, instanța a reținut că nu este o veritabilă excepție, motiv pentru care a analizat-o ca pe o apărare de fond. Excepția netimbrării nu a mai fost susținută de pârât, ea fiind de altfel găsită neîntemeiată de către Tribunal, față de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Pe fond s-a reținut, pornind de la prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, că actul normativ cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, respectiv condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege și măsurile administrative abuzive, declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra enunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. În speță s-a constatat că situația de fapt, invocată și probată de reclamantă, se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece autorii săi au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde daune morale conform Legii nr. 221/2009.

Legiuitorul nu a stabilit însă criterii de individualizare și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale. Reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanța s-a raportat la: importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie); consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic; intensitatea percepției consecințelor vătămării; gradul în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta și antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, constatându-se că aceștia au beneficiat de respectivele drepturi.

Cât privește măsura deportării în URSS la muncă forțată, la care a fost supusă reclamanta suplimentar celei a deportării în Bărăgan, împreună cu părinții săi, s-a reținut că sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute de art. 4 din Legea cu nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al acestei măsuri dispusă în perioada 22 ianuarie 1945 - 3 octombrie 1946. Față de cele menționate, Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptațită la suma de 9.999 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, acordând, de asemenea, suma de 4.999 euro pentru prejudiciul suferit de tatăl său și 4.999 euro pentru același prejudiciu suferit de mama sa și a respins în rest acțiunea.

Întrucât la dosar nu a existat nicio precizare a pârâtului cu privire la cererea de chemare în garanție, după apariția noului cadru legislativ configurat de Legea nr. 221/2009, instanța a considerat-o neîntemeiată și a respins-o, având în vedere că legea prevede prin art. 4 alin. (4) obligația Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, de reparare a prejudiciului pretins de reclamantă. Cât privește cheltuielile de judecată, instanța nu le-a acordat, întrucat temeiul juridic al suportării acestora îl constituie culpa procesuală a părții căzută în pretenții, culpă ce se apreciază în raport de incidența condițiilor cumulative cerute de art. 998-999 C. civ. Or, în speță, Tribunalul nu a putut identifica o atare culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care să atragă răspunderea sa civilă delictuală și corelativ, incidența art. 274 C. proc.

civ. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 744 din 12 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de O.M. A menținut în rest sentința, în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârât. Fără cheltuieli de judecată. În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat cel declarat de reclamantă.

Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, au fost constatate ca aplicabile speței și prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a înseamnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a impus, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară publicării Deciziei Curții Constituționale, care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul declarat de aceasta s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor, nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral invocat. De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, faptul că Tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 nu a avut relevanță în soluția pronunțată.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta O.M., întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia. În prima parte a motivelor de recurs, reclamanta a făcut ample considerații asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât și pentru măsurile administrative cu caracter politic, asupra înțelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare”. În ceea ce privește daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și cazul în speță.

Referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurenta a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Or, aplicarea Deciziei Curții Constituționale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituție.

A considerat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale. A invocat în susținere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, cu referire la numeroase hotărâri pronunțate de Curtea Europeană.

A arătat că acțiunii promovate îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul învestirii instanței, Decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp, în acest sens fiind și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție. A concluzionat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaționale, prin respectarea art. 20 din Constituție. În continuare, prin motivele de recurs s-au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamanta solicitând a se ține seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Mai mult, se reține că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit urmare deportării la muncă în fosta URSS, această măsură neintrând sub incidența prevederilor Legii nr. 221/2009. Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor la care reclamanta s-a considerat îndreptățită.

În ceea ce privește motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale și pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reține că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluția din apel și mai mult, nici cu soluția pronunțată de prima instanță. Nu pot fi primite nici motivele de recurs vizând daunele materiale, în condițiile în care nu au făcut obiectul prezentului litigiu. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 744 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.