ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1867 din 28 iunie 2010, a admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționarul U.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 7.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest despăgubirile morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Verificându-și competența în limitele legii prevalate în legitimarea pretențiilor alegate, tribunalul a constatat că atât cea materială cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege.

Cum reclamantul domiciliază în Timișoara, rezultă că Tribunalul Timiș este competent teritorial să soluționeze acest demers judiciar, cu precizarea că această competență de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepție făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competență). În prealabil, se cuvine a fi amintit că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că legea antemenționată nu cere ca urmașii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea autorului lor. Zis altfel, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant. Știut fiind că, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).

Cu privire la măsurile administrative abuzive suportate de familia petiționarului, tribunalul a reținut următoarele. Așa cum rezultă din lecturarea cu atenție a actului normativ în discuție, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din aceeași lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [(alin. (3) al art. 1)] precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. În speță, măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționare și familia lor, pentru argumentele ce preced, că aceasta se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Context în care devine îngăduită și concluzia că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 apartenente Legii cu nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Așa stând lucrurile, cum în termeni indeniabili, Legea nr. 221/2009 (chemată, ca lege cu evidentă vocație reparatorie, să compenseze pecuniar prejudiciul moral suferit prin condamnările și măsurile abuzive cu caracter politic, definită, cea din urmă cerință, căreia i se subsumează legitimitatea pretențiilor alegate, de chiar legiuitor, prin enumerarea actelor normative sub imperiul cărora au operat condamnările în discuție, în corpul art. sale 1 și 3 și, indirect, prin al său art. 4 care, particularizând deja anunțatele ipoteze subsidiare, consacră legislativ persoanelor condamnate penal sau supuse măsurilor administrative abuzive, în același context temporal legislativ, prerogativa de a recurge la concursul justiției pentru a cere și obține constatarea jurisdicțională a caracterului politic) a conferit legislativ subiecților subsumați ipotezelor sale, vocația de a valoriza jurisdicțional dreptul recunoscut ex vi legis, cu îndestulătoare evidență se detașează și concluzia că petiționarul nu are a se supune și exigențelor de probațiune impuse de imperativul art. 1169 C. civ., pentru a dovedi întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de exigențele art. 998-999 apartenențe ambele aceleiași legi civile, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum, ignorând formula redacțională clară și nesusceptibilă de interpretări a legii, tinde, la a acredita pârâtul,

că avea a face. Și nici pentru evaluarea prejudiciului moral suferit, a cărui cuantificare se circumscrie prerogativelor jurisdicționale ale instanței care, are a observa cu rigoare, atât plafoanele valorice, instituite legislativ de aceeași Lege nr. 221/2009, prin al său art. 5 lit. a), în versiunea modificată; și, nu în ultimul rând, criteriile orientative, sugerate legislativ de noul alin. (1 1 ) introdus în corpul deja constant anunțatului art. 5 de ordonanța modificatoare, „Fără însă a se limita la acestea”.

Același art. 5 spunând, prin al său alin. (1) lit. a) că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: - acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: - 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; și, respectiv, de până la - 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; și finalmente, de până la - 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea; ”, prin termenii inderogabili folosiți inculcă și, nu în ultimul rând, persuadează ideea că intenția legiuitorului (decelabilă prin recurgerea la metoda de interpretare sistematică) a fost aceea de a conferi legislativ persoanei condamnate, în accepția legii reparatorii speciale în discuție, dreptul, ce se privește a avea fizionomia unuia postativ, de a recurge le beneficul Legii nr. 221/2009; și,

de a subsuma accesul soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, cerinței decesului victimei condamnării (cum, de altfel, se verifică că a procedat și pe calea Decretul - Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 pe care legea reparatorie specială supusă pendinte analizei a fost chemată a le complini); iar nu de a conferi o dublă vocație, așa cum, deturnând intenția legiuitorului tinde la a sugera petiționarul, atunci când, prevalând atât calitatea de condamnați, cât și pe aceea de descendenți ai autorilor direcți (părinții) și indirecți (bunicii), reclamă jurisdicțional o dublă compensație pecuniară. Și aceasta, pentru că extragerea unei soluții contrare, este obstaculată și de rigoarea formulei redacționale a pct. 1, 2 și 3 apartenențe lit. a) supra enunțat integral, care, cuantifică pecuniar prejudiciul, prin observarea calității persoanei.

Context în care, observând rigoarea și acuratețea aceleiași formule redacționale, îndeajuns de legitimă se conturează și concluzia că despăgubirile pecuniare conferite legislativ soțului/soției și descendenților se cer a fi cuantificate global, în limitele plafoanelor instituite legislativ; și au a se privi ca având configurația unei compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ai lor autori direcți și sau indirecți. Și, finalmente, că atunci când reclamă jurisdicțional despăgubiri, prevalând calitatea de descendenți de grad I și, respectiv, de grad II, inexorabil este atrasă incidența pct. 2 și3 apartenente lit. a). Natura nepatrimonială, însă, a acestora (a despăgubirilor) face această sarcină aproape imposibilă.

Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță (în completarea celor legale introduse prin modificarea adusă Legii cu nr. 221/2009), în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă,

dificultățile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, și descendenților). Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestor condamnări/măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, are a se raporta și la jurisprudența C.E.D.O.

(a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1 1 ), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță petiționarul a beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 467 din 03 martie 2011, a admis apelul declarat de către pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, și rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță, nu au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamantul U.I., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Motivarea deciziei curții de apel se bazează pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

- A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior promovării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi. Recursul declarat de reclamantul U.I.

este nefondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 03 martie 2011 cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva deciziei nr. 467/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2012.