ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Timiș,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 1867 din 28 iunie 2010, a admis în

parte demersul judiciar inițiat de către petiționarul U.I., în contradictoriu

cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., și pe cale de consecință: pârâtul a

fost obligat să plătească reclamantului suma de 7.000 de euro cu titlu de

despăgubiri morale; a respins în rest despăgubirile morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Verificându-și

competența în limitele legii prevalate în legitimarea pretențiilor alegate,

tribunalul a constatat că atât cea materială cât și cea teritorială i-a fost

conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege. Cum

reclamantul domiciliază în Timișoara, rezultă că Tribunalul Timiș este

competent teritorial să soluționeze acest demers judiciar, cu precizarea că

această competență de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă,

având a fi respectată ca regulă generală (excepție făcând cazurile în care

operează prorogarea legală de competență).

În

prealabil, se cuvine a fi amintit că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod

expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv.

Vorbind

de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, devine îngăduită și chiar obligatorie

concluzia că legea antemenționată nu cere ca urmașii persoanelor decedate, ce

se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea

autorului lor. Zis altfel, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui

act normativ de calitatea de moștenitor acceptant. Știut fiind că, atunci când

a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul

actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi

speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea

cu nr. 10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă

numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).

Cu

privire la măsurile administrative abuzive suportate de familia petiționarului,

tribunalul a reținut următoarele.

Așa cum

rezultă din lecturarea cu atenție a actului normativ în discuție, acesta

cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele

principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute

de art. 1 alin. (2) din aceeași lege, precum și măsurile administrative abuzive

declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele

subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute

de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare [(alin. (3) al art. 1)] precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit

scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și

al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

În speță,

măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționare și familia lor, pentru

argumentele ce preced, că aceasta se circumscrie ipotezei particularizate de

art. 3 lit. e) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care menționează expres decizia

M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic.

Context

în care devine îngăduită și concluzia că, în speță, nu sunt incidente

prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 apartenente Legii cu nr. 221/2009 și

nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură

administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Așa stând

lucrurile, cum în termeni indeniabili, Legea nr. 221/2009 (chemată, ca lege cu

evidentă vocație reparatorie, să compenseze pecuniar prejudiciul moral suferit

prin condamnările și măsurile abuzive cu caracter politic, definită, cea din

urmă cerință, căreia i se subsumează legitimitatea pretențiilor alegate, de

chiar legiuitor, prin enumerarea actelor normative sub imperiul cărora au

operat condamnările în discuție, în corpul art. sale 1 și 3 și, indirect, prin

al său art. 4 care, particularizând deja anunțatele ipoteze subsidiare,

consacră legislativ persoanelor condamnate penal sau supuse măsurilor

administrative abuzive, în același context temporal legislativ, prerogativa de

a recurge la concursul justiției pentru a cere și obține constatarea

jurisdicțională a caracterului politic) a conferit legislativ subiecților

subsumați ipotezelor sale, vocația de a valoriza jurisdicțional dreptul

recunoscut ex vi legis, cu îndestulătoare evidență se detașează și concluzia că

petiționarul nu are a se supune și exigențelor de probațiune impuse de

imperativul art. 1169 C. civ., pentru a dovedi întrunirea cumulativă a

condițiilor cerute de exigențele art. 998-999 apartenențe ambele aceleiași legi

civile, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum, ignorând

formula redacțională clară și nesusceptibilă de interpretări a legii, tinde, la

a acredita pârâtul, că avea a face. Și nici pentru evaluarea prejudiciului

moral suferit, a cărui cuantificare se circumscrie prerogativelor

jurisdicționale ale instanței care, are a observa cu rigoare, atât plafoanele

valorice, instituite legislativ de aceeași Lege nr. 221/2009, prin al său art.

5 lit. a), în versiunea modificată; și, nu în ultimul rând, criteriile

orientative, sugerate legislativ de noul alin. (1

1

) introdus în

corpul deja constant anunțatului art. 5 de ordonanța modificatoare, „Fără însă

a se limita la acestea”.

Același

art. 5 spunând, prin al său alin. (1) lit. a) că „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

-

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la:

- 10.000

de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic; și, respectiv, de până la

- 5.000

de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; și finalmente, de până

la

- 2.500

de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;

”, prin termenii inderogabili folosiți

inculcă și, nu în ultimul rând, persuadează ideea că intenția legiuitorului

(decelabilă prin recurgerea la metoda de interpretare sistematică) a fost aceea

de a conferi legislativ persoanei condamnate, în accepția legii reparatorii

speciale în discuție, dreptul, ce se privește a avea fizionomia unuia postativ,

de a recurge le beneficul Legii nr. 221/2009; și, de a subsuma accesul

soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, cerinței

decesului victimei condamnării (cum, de altfel, se verifică că a procedat și pe

calea Decretul - Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 pe care legea

reparatorie specială supusă pendinte analizei a fost chemată a le complini);

iar nu de a conferi o dublă vocație, așa cum, deturnând intenția legiuitorului

tinde la a sugera petiționarul, atunci când, prevalând atât calitatea de

condamnați, cât și pe aceea de descendenți ai autorilor direcți (părinții) și

indirecți (bunicii), reclamă jurisdicțional o dublă compensație pecuniară.

Și

aceasta, pentru că extragerea unei soluții contrare, este obstaculată și de

rigoarea formulei redacționale a pct. 1, 2 și 3 apartenențe lit. a) supra

enunțat integral, care, cuantifică pecuniar prejudiciul, prin observarea calității

persoanei.

Context

în care, observând rigoarea și acuratețea aceleiași formule redacționale,

îndeajuns de legitimă se conturează și concluzia că despăgubirile pecuniare

conferite legislativ soțului/soției și descendenților se cer a fi cuantificate

global, în limitele plafoanelor instituite legislativ; și au a se privi ca

având configurația unei compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit

de ai lor autori direcți și sau indirecți. Și, finalmente, că atunci când

reclamă jurisdicțional despăgubiri, prevalând calitatea de descendenți de grad

I și, respectiv, de grad II, inexorabil este atrasă incidența pct. 2 și3

apartenente lit. a).

Natura

nepatrimonială, însă, a acestora (a despăgubirilor) face această sarcină

aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie

integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a

repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o

situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre

criteriile generale identificate de instanță (în completarea celor legale

introduse prin modificarea adusă Legii cu nr. 221/2009), în încercarea de a

cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța

valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare

prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau

dreptul să circule), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic

(rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață

ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză),

gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială

(instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al

vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă,

dificultățile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând

stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură,

e adevărat, și descendenților).

Toate

aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală

încercată de victimele acestor condamnări/măsuri administrative abuzive, cu

caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin

intermediul criteriilor supra anunțate, nicidecum prin administrarea probei

testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al

acestui prejudiciu moral).

De

asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime

impuse de legiuitor în noua formulă a legii, are a se raporta și la

jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea

acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la

caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze

echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe

cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată,

instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în

corpul art. 5 alin. (1

1

), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii

familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță petiționarul a beneficiat de

drepturile conferite de cel dintâi act normativ.

Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 467 din 03 martie 2011,

a admis apelul declarat de către pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin

D.G.F.P. Timiș, și rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul

că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I., în

contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea,

Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum

este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt

încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile

precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a

C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Aceeași

Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o

reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de

această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai

sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului

nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a

formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale

reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de

admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea

juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea,

în speță, nu au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul

declarat de către pârât și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în

sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I.

împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamantul U.I., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Motivarea deciziei

curții de apel se bazează pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

- A

considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor

introduse anterior promovării sale ar însemna crearea unor situații diferite

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri

întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi.

Recursul

declarat de reclamantul U.I. este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data

de 03 martie 2011 cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva deciziei nr. 467/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.