ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 22 ianuarie

2010, reclamanta D.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său

soț, D.G., la pedeapsa de 15 ani - închisoare temnița grea, degradare civică și

confiscarea averii dispusă prin sentința penală nr. 89/1953 a Tribunalului

Militar Brașov; să se dispună obligarea pârâtului la plata, în favoarea

reclamantei, a echivalentului în lei la data plății a sumei de 876.000 euro, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să se

dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este soția supraviețuitoare a defunctului său soț, D.G., condamnat la

pedeapsa de 15 ani - închisoare temnița grea, degradare civică și confiscarea

averii dispusă prin sentința penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Brașov

pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale

fapta prevăzută de art. 209 C. pen.

În urma pronunțării acestei sentințe,

rămasă definitivă și executorie, soțul reclamantei a executat o pedeapsă de 12

ani de detenție în perioada 24 mai 1952 - 22 iunie 1964, fiind eliberat prin

grațierea restului de pedeapsă.

Odată cu apariția Decretului lege

118/1990, soțul reclamantei a beneficiat de prevederile acestui act normativ,

iar prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 i s-a recunoscut calitatea de

deținut politic, stabilindu-se că perioada petrecută în penitenciar,

reprezintă, conform art. 1, vechime în muncă.

Prin măsurile abuzive dispuse

împotriva soțului reclamantei, acestuia i s-au aduse grave prejudicii morale,

pe care le-a apreciat, conform petitului acțiunii, la suma de 876.000 euro,

calculate în funcție de numărul de zile în care a fost închis și de suma de 200

euro pentru fiecare zi de detenție (12 ani x 365 zile x 200 euro/zi = 876.000

euro).

Prin sentința civilă nr. 1746 din 30

iunie 2010, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul

politic al condamnării defunctului soț al reclamantei, și a obligat pârâtul la

300.000 euro în lei daune morale, către reclamantă, reținând că repararea

prejudiciului nepatrimonial impune stabilirea unei sume necesare nu atât pentru

a repune într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată persoana îndreptățită.

Prima instanță a mai reținut că este

de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză,

suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează

demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale

ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale, însă la stabilirea

cuantumului se va avea în vedere în concret, viața celui în cauză, perioada cât

el a fost privat de libertate, împrejurarea că, în comunitatea din care tăcea

parte, i-a fost afectată reputația prin condamnarea sa abuzivă, a fost spus la

suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a

îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege și a

fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a

obține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și

beneficiul nerealizat, precum și o anumită compensare a posibilităților pe care

le acea anterior vătămării și acelea care i-au fost accesibile ulterior.

Nu s-au dovedit susținerile

reclamantei din acțiune privind deteriorarea stării de sănătate a victimei ca

urmare a condamnării și detenției, urmărirea permanentă de către organele

securității (aceasta se poate doar prezuma), afectarea statutului și

activității profesionale și a locului de muncă și afectarea vieții familiale.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, pe lângă cele mai sus reținute, s-a avut în vedere perioada

mare de detenție - 12 ani - în închisori politice, cu condițiile inumane

binecunoscute din acestea - precum și măsurile reparatorii acordate în baza Decret

Lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 a Comisiei de

aplicare a acestui decret, prin care s-a recunoscut și calitatea de deținut

politic a victimei, punctul de vedere pozitiv al A.F.D.P. Alba și cuantumul de

300.000 lei al indemnizației lunare primite de reclamantă prin Decizia nr. 451

din 16 aprilie 2003 a Direcției Generale de Muncă și Solidaritate Socială Alba

Iulia - Comisia pentru aplicarea Decret Lege nr. 118/1990 indemnizație care s-a

acordat începând cu data de 1 mai 2003 până în prezent.

S-a mai luat în considerare și faptul

că reclamanta este soție a victimei, căsătoria acestora încheindu-se după

executarea pedepsei - în anul 1965 - deci, aceasta nu a suportat nici direct și

nici indirect consecințele din perioada detenției, ci doar prezumatele

consecințe sociale și relaționale, în calitate de soție a unei persoane care a

suferit o condamnare politică.

Față de cele mai sus reținute s-a

apreciat că o sumă de 300.000 euro este suficientă pentru o despăgubire în

persoana soției supraviețuitoare a victimei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și M.P. - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Alba.

Prin Decizia civilă nr. 47 din 10

februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile

pârâților în sensul respingerii, ca neîntemeiată a acțiunii, reținând că la

momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea

daunelor morale soțului supraviețuitor al celui ce a suferit condamnări politice

a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a

textului legal, astfel încât nu mai există fundamentare legală pentru admiterea

pretențiilor reclamantei, Curtea Constituțională apreciind că este

neconstituțional inclusiv să recunoști urmașilor dreptul la daune morale pentru

prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite,

fiind intuitu persone.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta D.P. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamanta D.P. a arătat că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu înlătură posibilitatea instanței de a

acorda daune morale pentru prejudiciile suferite de către cei care au dovedit

calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 221/2009, în temeiul

unor dispoziții legale comunitare din materia drepturilor fundamentale ale

omului.

Dispozițiile art. 20 și 148 din

Constituția României prevăd aplicarea cu prioritate a dispozițiilor

internaționale în materie, sens în care decizia Curții Constituționale este

contrară acestora.

Soluția adoptată de instanța de apel

are caracter discriminatoriu, respectiv, încalcă principiul egalității în fața

legii, prin aceea că, datorită momentului la care a fost soluționată cauza,

deși în spețe similare s-au pronunțat soluții favorabile, reclamantei i-a fost

respinsă acțiunea, pe criterii ce țin exclusiv de celeritatea soluționării

procesului.

A mai arătat că soluția instanței de

apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și noțiunea de „bun" astfel cum este definită de

jurisprudența europeană în materie.

A invocat, în susținerea recursului,

Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind

măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare, Rezoluția nr. 1481/2006

a aceluiași for internațional, privind necesitatea condamnării internaționale a

crimelor regimurilor comuniste totalitare, Declarația de la Vilnius a Adunării

Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa adoptată

în 2009, dispozițiile și jurisprudența C.E.D.O. în materie.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a

arătat că instanța de apel a dat o greșită interpretare normei de drept

substanțial aplicabilă situației de fapt, în sensul că, raportat la dosarul C.N.S.A.S.

și la fapta pentru care a fost condamnat soțul reclamantei, aceasta trebuia să

se limiteze la a constata dacă reclamanta se încadrează la situația prevăzută

la alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Recursurile vor fi respinse, pentru

următoarele considerente comune:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului întrucât, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudență Curții Europene a

Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului

de neconstitutionalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția,

precum și prevalenta reglementărilor internaționale, respectiv, a Rezoluțiilor nr.

1096/1996 și 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care

stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art.

20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul

analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de

recomandare al normelor internaționale invocate de către recurenta-reclamantă,

situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la critica

recurentului-pârât privind greșita menținere, de către instanța de apel, a

soluției de constatare a caracterului politic a condamnării, aceasta nu poate

fi primită, întrucât, pe de o parte, condamnarea pentru crime de uneltire

contra ordinii sociale suferită de soțul reclamantei are de drept caracter

politic, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) și h) din Legea nr. 221/2009

(ceea ce nu exclude posibilitatea instanței de a constata acest caracter, chiar

dacă este recunoscut prin chiar conținutul legii) iar, pe de altă parte,

efectul de neconstituționalitate vizează exclusiv textul legal ce reglementează

acordarea de daune morale, și nu legea specială de reparație în întregul ei.

Atât soluția instanței de apel, cât și

deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare

11 a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și de

Declarația de la Vilnius, astfel încât nu se poate reține o încălcarea a

documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă.

Potrivit acestor acte, care au

caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în

vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat

necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi

considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie

restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest

lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau

familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele

morale suferite.

Astfel, scopul acestora a fost acela

de a aduce în conștiința comunității internaționale necesitatea unei condamnări

ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a

inspira statele care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea

lor față de victimele unui astfel de regim de guvernare. Aceste documente

internaționale au un caracter esentialmente declarativ, în sensul că rolul lor

este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința

comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și

de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Așa cum a reținut și Curtea

Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea

internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor

omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda

despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este recunoscută și

respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le

consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se

asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat

prin deciziile sus¬menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu

atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate

într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic,

imposibil- ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei și cu Declarația de la Vilnius din 2009.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta D.P. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva

Deciziei nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2012.