ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 22 ianuarie 2010, reclamanta D.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său soț, D.G., la pedeapsa de 15 ani - închisoare temnița grea, degradare civică și confiscarea averii dispusă prin sentința penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Brașov; să se dispună obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a echivalentului în lei la data plății a sumei de 876.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este soția supraviețuitoare a defunctului său soț, D.G., condamnat la pedeapsa de 15 ani - închisoare temnița grea, degradare civică și confiscarea averii dispusă prin sentința penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Brașov pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale fapta prevăzută de art. 209 C. pen. În urma pronunțării acestei sentințe, rămasă definitivă și executorie, soțul reclamantei a executat o pedeapsă de 12 ani de detenție în perioada 24 mai 1952 - 22 iunie 1964, fiind eliberat prin grațierea restului de pedeapsă. Odată cu apariția Decretului lege 118/1990, soțul reclamantei a beneficiat de prevederile acestui act normativ, iar prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 i s-a recunoscut calitatea de deținut politic, stabilindu-se că perioada petrecută în penitenciar, reprezintă, conform art. 1, vechime în muncă.

Prin măsurile abuzive dispuse împotriva soțului reclamantei, acestuia i s-au aduse grave prejudicii morale, pe care le-a apreciat, conform petitului acțiunii, la suma de 876.000 euro, calculate în funcție de numărul de zile în care a fost închis și de suma de 200 euro pentru fiecare zi de detenție (12 ani x 365 zile x 200 euro/zi = 876.000 euro). Prin sentința civilă nr. 1746 din 30 iunie 2010, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnării defunctului soț al reclamantei, și a obligat pârâtul la 300.000 euro în lei daune morale, către reclamantă, reținând că repararea prejudiciului nepatrimonial impune stabilirea unei sume necesare nu atât pentru a repune într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată persoana îndreptățită.

Prima instanță a mai reținut că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, însă la stabilirea cuantumului se va avea în vedere în concret, viața celui în cauză, perioada cât el a fost privat de libertate, împrejurarea că, în comunitatea din care tăcea parte, i-a fost afectată reputația prin condamnarea sa abuzivă, a fost spus la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat, precum și o anumită compensare a posibilităților pe care le acea anterior vătămării și acelea care i-au fost accesibile ulterior.

Nu s-au dovedit susținerile reclamantei din acțiune privind deteriorarea stării de sănătate a victimei ca urmare a condamnării și detenției, urmărirea permanentă de către organele securității (aceasta se poate doar prezuma), afectarea statutului și activității profesionale și a locului de muncă și afectarea vieții familiale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, pe lângă cele mai sus reținute, s-a avut în vedere perioada mare de detenție - 12 ani - în închisori politice, cu condițiile inumane binecunoscute din acestea - precum și măsurile reparatorii acordate în baza Decret Lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 a Comisiei de aplicare a acestui decret, prin care s-a recunoscut și calitatea de deținut politic a victimei, punctul de vedere pozitiv al A.F.D.P.

Alba și cuantumul de 300.000 lei al indemnizației lunare primite de reclamantă prin Decizia nr. 451 din 16 aprilie 2003 a Direcției Generale de Muncă și Solidaritate Socială Alba Iulia - Comisia pentru aplicarea Decret Lege nr. 118/1990 indemnizație care s-a acordat începând cu data de 1 mai 2003 până în prezent. S-a mai luat în considerare și faptul că reclamanta este soție a victimei, căsătoria acestora încheindu-se după executarea pedepsei - în anul 1965 - deci, aceasta nu a suportat nici direct și nici indirect consecințele din perioada detenției, ci doar prezumatele consecințe sociale și relaționale, în calitate de soție a unei persoane care a suferit o condamnare politică. Față de cele mai sus reținute s-a apreciat că o sumă de 300.000 euro este suficientă pentru o despăgubire în persoana soției supraviețuitoare a victimei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba. Prin Decizia civilă nr. 47 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile pârâților în sensul respingerii, ca neîntemeiată a acțiunii, reținând că la momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale soțului supraviețuitor al celui ce a suferit condamnări politice a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal, astfel încât nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantei, Curtea Constituțională apreciind că este neconstituțional inclusiv să recunoști urmașilor dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta D.P. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamanta D.P. a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu înlătură posibilitatea instanței de a acorda daune morale pentru prejudiciile suferite de către cei care au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 221/2009, în temeiul unor dispoziții legale comunitare din materia drepturilor fundamentale ale omului. Dispozițiile art. 20 și 148 din Constituția României prevăd aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale în materie, sens în care decizia Curții Constituționale este contrară acestora.

Soluția adoptată de instanța de apel are caracter discriminatoriu, respectiv, încalcă principiul egalității în fața legii, prin aceea că, datorită momentului la care a fost soluționată cauza, deși în spețe similare s-au pronunțat soluții favorabile, reclamantei i-a fost respinsă acțiunea, pe criterii ce țin exclusiv de celeritatea soluționării procesului. A mai arătat că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și noțiunea de „bun" astfel cum este definită de jurisprudența europeană în materie.

A invocat, în susținerea recursului, Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare, Rezoluția nr. 1481/2006 a aceluiași for internațional, privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa adoptată în 2009, dispozițiile și jurisprudența C.E.D.O. în materie. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că instanța de apel a dat o greșită interpretare normei de drept substanțial aplicabilă situației de fapt, în sensul că, raportat la dosarul C.N.S.A.S. și la fapta pentru care a fost condamnat soțul reclamantei, aceasta trebuia să se limiteze la a constata dacă reclamanta se încadrează la situația prevăzută la alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Recursurile vor fi respinse, pentru următoarele considerente comune: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstitutionalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale, respectiv, a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale invocate de către recurenta-reclamantă, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la critica recurentului-pârât privind greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției de constatare a caracterului politic a condamnării, aceasta nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, condamnarea pentru crime de uneltire contra ordinii sociale suferită de soțul reclamantei are de drept caracter politic, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) și h) din Legea nr. 221/2009 (ceea ce nu exclude posibilitatea instanței de a constata acest caracter, chiar dacă este recunoscut prin chiar conținutul legii) iar, pe de altă parte, efectul de neconstituționalitate vizează exclusiv textul legal ce reglementează acordarea de daune morale, și nu legea specială de reparație în întregul ei.

Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare 11 a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și de Declarația de la Vilnius, astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă.

Potrivit acestor acte, care au caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. Astfel, scopul acestora a fost acela de a aduce în conștiința comunității internaționale necesitatea unei condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel de regim de guvernare.

Aceste documente internaționale au un caracter esentialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus¬menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil- ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și cu Declarația de la Vilnius din 2009. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.P. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2012.