ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 30 iunie 2012 la Tribunalul Constanța reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la

plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale urmare dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu al reclamantei și familiei în baza deciziei

M.A.I. nr. 239/352/1952 și 100.000 euro despăgubiri pentru bunurile mobile.

În drept a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

1805 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea.

Prima instanță a

reținut că reclamanta a fost dislocată în perioada aprilie 1952 - noiembrie

1954 și a beneficiat de dispozițiile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999.

În raport de aceste

aspecte, precum și de durata măsurii, de vârsta reclamantei la data ridicării

măsurii (8 ani), perioada îndelungată scursă de la evenimentele în discuție -

peste 55 de ani - tribunalul a apreciat că statul și-a îndeplinit obligația

morală de a acorda acestei persoane măsuri reparatorii, neimpunându-se

completarea acestora.

S-a mai reținut că prin

deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanta a declarat în termen legal recurs (calificat de instanță ca

fiind apel, în acord cu dispozițiile art. XXVI coroborat cu art. XIII pct. 3

din Legea nr. 202/2009, câtă vreme hotărârea atacată a fost pronunțată la 10

noiembrie 2010, anterior intrării în vigoare a legii menționate).

Criticile formulate

au vizat, în opinia reclamantei, netemeinicia soluției, fiind reiterată situația

de fapt a dislocării întregii sale familii conform deciziei M.A.I. 239 din 20

aprilie 1952 și stabilirii domiciliului obligatoriu la Târgu-Mureș.

Apelanta

reclamantă a susținut că nu este un motiv întemeiat acela de a-i fi respinse

pretențiile pe considerentul că beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, cu atât mai mult cu cât indemnizația este conferită pentru

strămutare. Că în mod greșit s-a respins cererea de acordare de despăgubiri

materiale, neacoperite prin indemnizație, din moment ce la data luării măsurii

cu caracter politic familia nu a avut voie să ia decât obiecte de îmbrăcăminte.

Apelanta

reclamantă a mai arătat că deciziile Curții Constituționale își produc efectele

pentru viitor, iar instanța de fond s-a pronunțat în răstimpul celor 45 de zile

în care legiuitorul putea modifica norma declarată neconstituțională.

S-a

solicitat să se ia în considerare deciziile Curții Europene în spețe similare

și s-a solicitat admiterea căii de atac, iar pe fond, admiterea cererii sale

astfel cum a fost formulată.

Prin

decizia nr. 241/ C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins

apelul reclamantei.

Pentru

a pronunța această decizie instanța a reținut că

Legea nr. 221/2009, preluând

în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999

și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate

de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a

sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989,

a statuat suplimentar și

asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale” pentru acele

situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor

sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

S-a reținut că fundamentul

juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în

materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul

asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a

atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea

acestor argumente, s-a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr.

62/2010, nu este lipsită de temei legal, după constatarea

neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale

Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr.

118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe

principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul

comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul

general de reglementare.

De asemenea, lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în

contextul enunțat.

În al doilea rând,

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului

conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu

creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării -

în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină

compensații, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă”.

Nu poate fi însă

acceptată nici susținerea potrivit căreia că apelanta reclamantă ar fi dobândit

„o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea

prejudiciului moral, la valoarea solicitată, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009

cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi (care ulterior

au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit

iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituțional.

Prin Hotărârea nr. 1309

din 29 martie 1991 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 s-a conferit

mamei reclamantei o recunoaștere a perioadei de 3 ani, 11 luni și 25 de zile ca

fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă, cu posibilitatea concretă de

valorificare a ei în sistemul drepturilor de asigurări sociale, precum și o

indemnizație lunară de 581 lei, primită până la survenirea decesului, în 26

februarie 1999.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care reclamanta a putut

beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999

(prin Decizia nr. 1586 din 3 octombrie 2002 fiindu-i recunoscută apelantei și

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă).

A fost găsită

nefondată apărarea potrivit cu care hotărârea de acordare a drepturilor pe

Decretul-lege nr. 118/1990 a vizat strămutarea, iar nu dislocarea și domiciliul

obligatoriu, câtă vreme sumele au fost conferite în considerarea aceleiași

situații de fapt, pentru perioada în care apelanta a fost supusă, împreună cu

familia sa, măsurilor administrative menționate.

Această perspectivă a

fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională reamintind că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs fără a încadra criticile în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ.

În critici se susține

că:

- motivația instanței

de apel că beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 nu e de

natură a respinge pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009;

- deciziile Curții

Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009

nu sunt aplicabile, ele produc efecte doar pentru viitor;

- s-a solicitat

respectarea jurisprudenței CEDO în materie.

Recursul nu este

fondat.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că  D

ecizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de

daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta T.A. împotriva deciziei nr. 241/ C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.