ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții G.D., G.V., B.F., D.R., G.M. au solicitat, în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata unei cote de 5/6 din suma de 81.721 Euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plații, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea lor, G.O., în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. În motivarea cererii , reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei G.O., persoana direct supusă măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999, modificată prin Legea nr. 173/2006, precum și de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Prin adresa nr. 83277/04 decembrie 1990 eliberată de Ministerul de Interne se adeverește că familia din care făcea parte și mama lor a fost dislocată din zona frontierei de vest, în comuna Dâlga - Călărasi, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne. Domiciliul obligatoriu a durat de la 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, când, în baza Deciziei nr. 6.100/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare. Prin sentința civilă nr. 13962 din 20 august 2009, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. 8502/212/2009, s-a deschis succesiunea atât de pe urma mamei lor, cât și de pe urma tatălui lor, constatându-se că au calitatea de moștenitori fiii și fiicele defuncților în cote de 1/6 fiecare: G.D., G.V., B.F., D.R., G.M.

și G.I. Fratele lor G.I. nu a fost niciodată de acord să comunice cu ei în vederea recuperării bunurilor și despăgubirilor aparținând autorilor lor. Nu a fost de acord nici cu deschiderea moștenirii de pe urma părinților pe cale notarială, motiv pentru care au introdus acțiunea pentru deschiderea succesiunii la judecătoria Constanta. Cum fiecare dintre frați are o cota de 1/6 din moștenire, prezenta acțiune fiind introdusă numai de 5 frați dintre cei 6, acesta este motivul pentru care au solicitat o cotă de 5/6 din despăgubirea cu titlu de daune morale. Reclamanții au mai arătat că în anul 1940, familia lor a fost strămutată din motive etnice din județul Durostor (Bulgaria) ca urmare a aplicării Tratatului de la Craiova (schimbul obligatoriu de populație, ca urmare a retrocedării acestor ținuturi Bulgariei) în județul Călărași (România).

În anul 1941, familia s-a deplasat în Dobrogea (comuna Galita), unde a locuit până în anul 1946, când au fost nevoiți să plece în Banat, comuna Besenova Noua, jud. Timiș. Familia lor era compusă din următorii membrii: G.G. - tatăl, G.O. - mama, G.D. – fiu, G.V. - fiu, G.F. (actualmente B.) - fiica, G.I. - fiu, G.R. (actualmente D.) - fiica, G.H. - bunica. Ulterior, în anul 1954, (în perioada detenției) s-a născut și G.M. (actualmente, G.). În vara anului 1951 (luna iunie - iulie), la ora 5 dimineața, au fost anunțați de către organele de miliție să fie gata în 2 ore pentru că urmează să fie mutați obligatoriu, din motive politice, fără să li se comunice vreo destinație. Motivul care le-a fost comunicat la acel moment a fost acela că există o decizie a statului care prevedea această măsura ca urmare a faptului că nu doreau înscrierea în colectivizare.

Le-au fost ridicate actele de identitate și le-au fost eliberate adeverințe cu mențiunea „Domiciliul Obligatoriu”. Mama lor avea în îngrijire 5 copii și pe bunica lor. Perioada domiciliului obligatoriu a durat de la 18 iunie 1951 și până la 27 iulie 1955, adică 4 ani, 1 lună și 9 zile.

Prin sentința civilă nr. 829 din 14 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, reținând că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform a art. 5 lit. b), nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a). Apreciind că textele evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, tribunalul a considerat că nu se poate reține susținerea reclamanților în sensul că sunt îndeplinite aceste condiții în speță, nefiind posibilă aplicarea unei norme speciale [(art. 5 lit. a)], prin analogie, și la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale și pentru persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare”.

Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincția de la lit. a) și b) ale art. 5. O atare concluzie este întărită de alineatul 5 al aceluiași articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situație în care sunt expres menționate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, arătând că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dar și a Legii nr. 221/2009 în ansamblul ei, întrucât din chiar titlul legii rezultă că aceasta se aplică „condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora”.

Prin urmare, printr-o interpretare teleologică a dispozițiilor legale, se poate reține intenția legiuitorului de a asimila măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor propriu-zise. Reclamanții au mai arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevăd expres cele două categorii de persoane care pot solicita despăgubiri morale sau materiale, respectiv: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a suferit obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.

Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea sau stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative menționate la lit. a) - f) din art. 3 al Legii nr. 221/2009, între care și Decizia nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne. Ca atare, prin lege se recunoaște în mod direct, caracterul politic al măsurii luate de organele fostei miliții față de familia reclamanților, fără ca instanța de judecată să mai fie obligată a analiza existența și natura acesteia. Prin decizia civilă nr. 171/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că în mod greșit tribunalul a stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit doar prin condamnare. Potrivit doctrinei de specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile. În cauză, din analiza considerentelor sentinței civile apelate, rezultă că prima instanță a dedus soluția inadmisibilității acțiunii din perspectiva neaplicării Legii nr. 221/2009, omițând că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai obligarea pârâtului la despăgubiri prin raportare la acest act normativ.

Cum dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceștia, în mod greșit a apreciat prima instanță, că acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, existența unui prejudiciu ca urmare a măsurii administrative de dislocare din zona frontierei de vest în comuna Dâlga, județul Călărași cu privire la care instanța de fond a fost chemată a se pronunța vizează însăși fondul pretențiilor acțiunii având acest obiect. Instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către instanța de contencios european.

Dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie sa fie unul concret și real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din C.E.D.O., drept ce presupune în conținutul său intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor și cererilor parților, (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât și de fond), al solicitărilor de probe, obligația de a motiva soluțiile pronunțate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt și de drept care au condus instanța spre o anumită soluție, dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parților aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen rezonabil de soluționare a cauzei în funcție de circumstanțele spetei, etc. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., prin M.F.P., arătând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 si art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, situație față de care acțiunile întemeiate pe aceste dispoziții sunt lipsite de suport legal. Rezultă că, în speță, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar daca această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile. Având în vedere că această dispoziție în baza căreia instanța de fond a admis acțiunea reclamantei cu consecința obligării S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 500.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale a fost declarată neconstituțională, hotărârea instanței de apel este nelegala.

Aceasta întrucât dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni întemeiată pe o astfel de normă având obligația de a nu aplica în respectiva cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Pârâtul a mai arătat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituționala a reținut că există reglementări paralele, și anume, pe de o parte Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Referitor la incidența art. 6 din C.E.D.O., pârâtul a arătat că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului de natura să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil, ci a Curții Constituționale, care, potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă, al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competente în această materie.

Pârâtul a mai arătat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) ulterior declarate neconstituționale, situație față de care trebuie avută în vedere jurisprudența C.E.D.O. privind noțiune de „bun” și de „speranță legitimă”. În mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamanților, a desființat sentința apelata și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, întrucât potrivit art. 137 alin. (I) C. proc. civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, ceea ce, în mod corect, tribunalul a și făcut.

Astfel, în mod temeinic și legal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, nefiind vorba, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, de privarea reclamanților de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretențiile. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Soluția primei instanțe privește admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, apreciindu-se în mod nelegal (astfel cum instanța de apel a reținut) că măsurile administrative cu caracter politic nu ar fi creat vocația solicitării de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, text declarat între timp neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010. Prin urmare, soluția fiind pronunțată în mod nelegal pe cale de excepție, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., forma anterioară modificărilor Codului prin Legea 202/2010, date fiind cele prevăzute de art. XXII alin. (2) din aceeași lege, astfel: „Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.” Înalta Curte constată că mare parte din criticile formulate prin memoriul de recurs nu au legătură cu cauza de față, recurentul susținând că prima instanță a acordat despăgubiri de 500.000 euro reclamanților (ceea ce nu este real), după cum alte motive de recurs privesc fondul cererii de chemare în judecată (invocarea declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, considerate ca inaplicabile de prima instanță sau incidența art. 1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.).

Cele din urmă motive vor trebui însă a fi avute în vedere de prima instanță cu prilejul judecării pricinii pe fond, precum și cele statuate prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, la acest moment fiind prematur a fi invocate și evaluate. Față de cele ce redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 171/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.