ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data

de 19 martie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanții G.D., G.V., B.F., D.R., G.M. au solicitat, în contradictoriu cu S.R.,

prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata unei cote de 5/6 din suma de 81.721

Euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plații,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea lor, G.O.,

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

În motivarea cererii

, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii numitei G.O., persoana direct supusă măsurilor

administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999,

modificată prin Legea nr. 173/2006, precum și de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin adresa nr. 83277/04 decembrie 1990 eliberată de Ministerul de Interne se

adeverește că familia din care făcea parte și mama lor a fost dislocată din

zona frontierei de vest, în comuna Dâlga - Călărasi, în baza Deciziei nr. 200/1951

emisă de Ministerul Afacerilor Interne. Domiciliul obligatoriu a durat de la 18

iunie 1951 până la 27 iulie 1955, când, în baza Deciziei nr. 6.100/1955, s-au

ridicat restricțiile domiciliare.

Prin sentința civilă nr.

13962 din 20 august 2009, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. 8502/212/2009,

s-a deschis succesiunea atât de pe urma mamei lor, cât și de pe urma tatălui

lor, constatându-se că au calitatea de moștenitori fiii și fiicele defuncților

în cote de 1/6 fiecare: G.D., G.V., B.F., D.R., G.M. și G.I. Fratele lor G.I. nu

a fost niciodată de acord să comunice cu ei în vederea recuperării bunurilor și

despăgubirilor aparținând autorilor lor. Nu a fost de acord nici cu deschiderea

moștenirii de pe urma părinților pe cale notarială, motiv pentru care au

introdus acțiunea pentru deschiderea succesiunii la judecătoria Constanta. Cum

fiecare dintre frați are o cota de 1/6 din moștenire, prezenta acțiune fiind

introdusă numai de 5 frați dintre cei 6, acesta este motivul pentru care au

solicitat o cotă de 5/6 din despăgubirea cu titlu de daune morale.

Reclamanții au mai

arătat că în anul 1940, familia lor a fost strămutată din motive etnice din

județul Durostor (Bulgaria) ca urmare a aplicării Tratatului de la Craiova (schimbul obligatoriu de populație, ca urmare a retrocedării acestor ținuturi

Bulgariei) în județul Călărași (România).

În anul 1941, familia

s-a deplasat în Dobrogea (comuna Galita), unde a locuit până în anul 1946, când

au fost nevoiți să plece în Banat, comuna Besenova Noua, jud. Timiș.

Familia lor era

compusă din următorii membrii: G.G. - tatăl, G.O. - mama, G.D. – fiu, G.V. -

fiu, G.F. (actualmente B.) - fiica, G.I. - fiu, G.R. (actualmente D.) - fiica,

G.H. - bunica. Ulterior, în anul 1954, (în perioada detenției) s-a născut și G.M.

(actualmente, G.).

În vara anului 1951

(luna iunie - iulie), la ora 5 dimineața, au fost anunțați de către organele de

miliție să fie gata în 2 ore pentru că urmează să fie mutați obligatoriu, din

motive politice, fără să li se comunice vreo destinație. Motivul care le-a fost

comunicat la acel moment a fost acela că există o decizie a statului care

prevedea această măsura ca urmare a faptului că nu doreau înscrierea în

colectivizare. Le-au fost ridicate actele de identitate și le-au fost eliberate

adeverințe cu mențiunea „Domiciliul Obligatoriu”. Mama lor avea în îngrijire 5

copii și pe bunica lor.

Perioada domiciliului

obligatoriu a durat de la 18 iunie 1951 și până la 27 iulie 1955, adică 4 ani,

1 lună și 9 zile.

Prin sentința civilă nr.

829 din 14 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea, reținând că pentru măsurile administrative cu caracter

politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții

acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri

materiale, conform a art. 5 lit. b), nu și despăgubiri morale, pentru că

acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).

Apreciind că textele

evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, tribunalul a

considerat că nu se poate reține susținerea reclamanților în sensul că sunt

îndeplinite aceste condiții în speță, nefiind posibilă aplicarea unei norme

speciale [(art. 5 lit. a)], prin analogie, și la alte ipoteze, care nu sunt

prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale și pentru

persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se

referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare”. Dacă aceasta ar fi fost

intenția legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincția de la lit. a) și b)

ale art. 5. O atare concluzie este întărită de alineatul 5 al aceluiași

articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale,

situație în care sunt expres menționate ambele ipoteze avute în vedere, în mod

distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, arătând că instanța a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dar și a Legii nr. 221/2009

în ansamblul ei, întrucât din chiar titlul legii rezultă că aceasta se aplică

„condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate

acestora”. Prin urmare, printr-o interpretare teleologică a dispozițiilor

legale, se poate reține intenția legiuitorului de a asimila măsurile

administrative cu caracter politic condamnărilor propriu-zise.

Reclamanții au mai

arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevăd expres cele două

categorii de persoane care pot solicita despăgubiri morale sau materiale,

respectiv: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a suferit obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic”.

Constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea sau stabilirea domiciliului

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea unui loc de

muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative

menționate la lit. a) - f) din art. 3 al Legii nr. 221/2009, între care și

Decizia nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne.

Ca atare, prin lege

se recunoaște în mod direct, caracterul politic al măsurii luate de organele

fostei miliții față de familia reclamanților, fără ca instanța de judecată să

mai fie obligată a analiza existența și natura acesteia.

Prin

decizia civilă nr.

171/

A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că în mod greșit tribunalul a

stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor și sunt

echivalentul prejudiciului moral suferit doar prin condamnare.

Potrivit doctrinei de

specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procesuală care

intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la

care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge

decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

În cauză, din analiza

considerentelor sentinței civile apelate, rezultă că prima instanță a dedus

soluția inadmisibilității acțiunii din perspectiva neaplicării Legii nr. 221/2009,

omițând că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai obligarea pârâtului la

despăgubiri prin raportare la acest act normativ.

Cum dreptul și

pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către

aceștia, în mod greșit a apreciat prima instanță, că acțiunea adresată

instanței ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, existența unui prejudiciu ca

urmare a măsurii administrative de dislocare din zona frontierei de vest în

comuna Dâlga, județul Călărași cu privire la care instanța de fond a fost

chemată a se pronunța vizează însăși fondul pretențiilor acțiunii având acest obiect.

Instanța

de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca

inadmisibilă, a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod

efectiv pretenția lor în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de

către instanța de contencios european.

Dreptul pe care îl

are o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie sa fie unul

concret și real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene,

efectivitatea dreptului la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din C.E.D.O.,

drept ce presupune în conținutul său intrinsec, un examen atent al tuturor

argumentelor și cererilor parților, (relevante pentru clarificarea atât a

aspectelor de ordin procedural, cât și de fond), al solicitărilor de probe,

obligația de a motiva soluțiile pronunțate, indicarea cu suficientă claritate a

temeiurilor de fapt și de drept care au condus instanța spre o anumită soluție,

dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parților aflate în conflict

judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea

structurată a argumentelor, termen rezonabil de soluționare a cauzei în funcție

de circumstanțele spetei, etc.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul S.R., prin M.F.P., arătând că prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 si art. II din O.U.G. nr.

62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, situație față de

care acțiunile întemeiate pe aceste dispoziții sunt lipsite de suport legal.

Rezultă că, în speță,

se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității,

chiar daca această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât

raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în

desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la

care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea

principiului aplicării imediate a legii civile.

Având în vedere că

această dispoziție în baza căreia instanța de fond a admis acțiunea reclamantei

cu consecința obligării S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 500.000 de euro cu

titlu de despăgubiri morale a fost declarată neconstituțională, hotărârea

instanței de apel este nelegala.

Aceasta întrucât dispoziția

de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită

cu soluționarea unei acțiuni întemeiată pe o astfel de normă având obligația de

a nu aplica în respectiva cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate

a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Pârâtul a mai arătat

că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituționala a reținut că

există reglementări paralele, și anume, pe de o parte Decretul - Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și O.U.G. nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe

de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Referitor la incidența

art. 6 din C.E.D.O., pârâtul a arătat că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului

sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului de natura să

aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces

echitabil, ci a Curții Constituționale, care, potrivit statutului său, este o

autoritate publică independentă, al cărei scop este garantarea supremației

Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc pentru a înlătura un

paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competente în această

materie.

Pârâtul a mai arătat

că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la

obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a

adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

ulterior declarate neconstituționale, situație față de care trebuie avută în

vedere jurisprudența C.E.D.O. privind noțiune de „bun” și de „speranță

legitimă”.

În mod greșit

instanța de apel a admis apelul reclamanților, a desființat sentința apelata și

a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, întrucât potrivit art. 137 alin.

(I) C. proc. civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de

procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii”, ceea ce, în mod corect, tribunalul a și

făcut.

Astfel, în mod

temeinic și legal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a

respins acțiunea, nefiind vorba, așa cum în mod greșit a reținut instanța de

apel, de privarea reclamanților de posibilitatea de a-și valorifica în mod

efectiv pretențiile.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Soluția primei

instanțe privește admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, apreciindu-se în mod nelegal (astfel cum instanța de apel a reținut)

că măsurile administrative cu caracter politic nu ar fi creat vocația solicitării

de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, text

declarat între timp neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

și 1360 din 21 octombrie 2010.

Prin urmare, soluția

fiind pronunțată în mod nelegal pe cale de excepție, instanța de apel a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma anterioară

modificărilor Codului prin Legea 202/2010, date fiind cele prevăzute de art. XXII

alin. (2) din aceeași lege, astfel:

„Dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., republicat, cu modificările și completările

ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai

proceselor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei

legi.”

Înalta

Curte constată că mare parte din criticile formulate prin memoriul de recurs nu

au legătură cu cauza de față, recurentul susținând că prima instanță a acordat

despăgubiri de 500.000 euro reclamanților (ceea ce nu este real), după cum alte

motive de recurs privesc fondul cererii de chemare în judecată (invocarea

declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, considerate ca inaplicabile de prima instanță sau incidența

art. 1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.).

Cele din

urmă motive vor trebui însă a fi avute în vedere de prima instanță cu prilejul

judecării pricinii pe fond, precum și cele statuate prin Decizia nr. 12/2011

pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, la acest moment fiind

prematur a fi invocate și evaluate.

Față de

cele ce redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva

deciziei nr. 171/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.