ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1240/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1240/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie

2010, reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 82161 euro echivalent

în RON la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de reclamantă în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în vara anului 1951 a fost strămutată împreună cu

familia din zona frontierei de vest în localitatea Frumușița, Com. Brateș, jud.

Galați, unde le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu, măsura fiind ridicată

abia în vara anului 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

A mai arătat

reclamanta că odată cu luarea acestei măsuri, familiei sale i-a fost confiscată

întreaga avere, iar pe întreaga perioadă a dislocării a suferit o serie de

suferințe fizice și psihice cauzate de neajunsurile legate de lipsa unei

locuințe, a asistenței medicale, a hranei precum și a posibilității de a-și

câștiga existența prin muncă, fiind în permanență supravegheate de organele de

securitate.

Totodată reclamanta a

mai precizat că a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă

conform O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Sentința civilă

nr. 1542 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte cererea formulată de reclamanta S.D. și a obligat pârâtul Statul

Român la 3000 euro echivalent în RON cu titlu de despăgubiri morale către

reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a constatat că măsura dislocării, precum și cea a

stabilirii domiciliului obligatoriu luată de forțele securității statului în

perioada mai sus-menționată reprezintă potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o

măsură administrativă cu caracter politic, măsură care potrivit dispozițiilor

art. 5 alin. (1) pct. 2 din același act normativ astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 62/2010, îndreptățește reclamanta la a solicita despăgubiri pentru

daunele morale suferite.

În aprecierea

cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere, pe lângă

prevederile legale menționate, și faptul că recunoașterea expresă prin lege a

caracterului politic al măsurii administrative suferite reprezintă în sine o

reparație a acestui prejudiciu. În al doilea rând s-a reținut că atingerea

adusă drepturilor fundamentale ale reclamantei la libertate și viață este atât

de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a

caracterului politic al măsurii administrative.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru daunele morale suferite, tribunalul a apreciat că

aceasta este destinată să recunoască că o încălcare a unui drept fundamental a

cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să

reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului, întrucât compensația pentru

daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului,

ca o compasiune, confort financiar ori o îmbogățire în detrimentul statului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român și Ministerul Public.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia nr. 44 A din 10 februarie 2011 a admis apelurile

formulate de Ministerul Public și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva

Sentinței civile nr. 1542 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 11468/3/2010 pe care a

schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Cu referire la

principalul motiv de apel invocat de ambii apelanți, curtea a reținut că prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în

M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare.

În motivarea

deciziei, s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să

garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre

o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării

altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat

că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite

categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral,

cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în

regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea

legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive

politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M.

Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, deși a fortiori nu se poate concluziona că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada

comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, legiuitorul român

de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.

118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel

cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de

drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora

"Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și

al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "în România,

respectarea [..] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că

reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea

unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.

24/2000, republicată.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege

rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În consecința celor

mai sus expuse, instanța de apel a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1)

din Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Ca urmare a trecerii

termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate

să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de

suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat

neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la

acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a

dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamantă.

Instanța de apel a

motivat că recunoașterea efectelor deciziei Curții Constituționale intervenite

pe parcursul soluționării cauzei nu constituie o aplicare retroactivă a legii,

nici un act normativ nefiind aplicat retroactiv în cauză și că dacă s-ar

considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data

formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității

acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura

controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește

posibilitatea reclamantei de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, instanța de apel a considerat că nu se poate reține

existența unei "speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii

nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior

declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea acestui

aspect, a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

privința conținutului noțiunii de "speranță legitimă", în sensul că

aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi

soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o

bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil

justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției

de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară

competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la

despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile

trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp

după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe

acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus,

respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Aceste considerații

au fost reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din

Cauza S. contra Bulgariei, care motivat că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție

nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de

apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se

asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar

anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să

se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamanta S.D., solicitând modificarea în tot a

deciziei recurate iar pe fond respingerea apelurilor formulate de Ministerul

Public și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și menținerea

Sentinței civile nr. 1542 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

Instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei cu raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Aceste dispoziții sunt obligatorii pentru

instanța civilă a României.

Aceste acte normative

(aplicabile și pe teritoriul României prin aderarea României la Consiliul

Europei prevăd posibilitatea pentru persoanele care au fost persecutate politic

în perioada unui regim totalitar să poată primi compensații pentru daunele

morale suferite în acea perioadă.

Unul din efectele

Legii nr. 221/2009 este acela al constatării caracterului politic al condamnării

sau măsurii administrative cu caracter politic adică al

"reabilitării" persoanelor persecutate politic sub una din cele două

variante.

Reclamanta a fost

direct supusă măsurii administrative prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, măsura administrativă considerată de lege (de drept) măsura abuzivă.

Practic de la acest

moment reclamantul se poate îndrepta împotriva Statului Român cu acțiune în

pretenții pentru recuperarea prejudiciului moral suferit în temeiul art. 5 pct.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acțiunea de față

vizează acordarea daunelor morale întemeiată pe răspunderea delictuală a

Statului Român prin organele sale pentru prejudicial moral suferit de autorul

său.

Încasarea de către

autorul nostru a unor indemnizații în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu

exclude de plano acordarea unor daune morale pentru prejudicial moral suferit,

pentru ca indemnizațiile acordate au reprezentat un beneficiu nerealizat sub

aspectul vechimii în muncă.

Acordarea și

încasarea unor astfel de indemnizații reprezintă pentru instanțele de judecată

un criteriu pentru aprecierea cuantumului daunelor morale.

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a principiului neretroactivității chiar și a unei

decizii a Curții Constituționale care nu produce efecte decât după 45 de zile

de la data publicării în M. Of. și deci numai pentru viitor. În speța, cauza a

fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești înainte de publicarea în

M. Of. a Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că alte persoane au obținut hotărâri irevocabile prin care li

s-au acordat drepturi în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 și sub acest aspect

este încălcat principiul nediscriminării în fața legii și instanțelor

judecătorești, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenta-reclamantă

a susținut că ar putea exista această discriminarea numai în cazul acțiunilor

introduse pe rolul instanțelor judecătorești, după expirarea celor 45 de zile

de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, când își

încetează aplicabilitatea dispozițiile declarate ca neconstituționale în

temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Norma legală a fost

schimbată în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanta (indiferent

de modalitatea prin care a fost făcută prin abrogare - operațiune legislativă,

sau prin exercitarea controlului de constituționalitate - operațiune juridică).

Efectul schimbării

normei legale (în orice variantă) trebuie raportat și la persoanele care au

obținut despăgubiri întemeiate pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Plecând de la

aceleași premise (adică introducerea acțiunii în aceeași perioada/zi)

reclamanți din cauze diferite obțin soluții definitive și irevocabile diferite

(unii de admitere alții de respingere pe același temei de drept - art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, funcție numai de celeritatea cu care s-a

judecat procesul, pentru a ajunge ca hotărârea să devină definitive înainte de

publicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Cu privire la

argumentele instanței de apel asupra posibilității invocării pe parcursul unui

proces pendinte a excepției de neconstituționalitate în orice fază a

procesului, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 recurenta-reclamantă a

susținut că excepția de neconstituționalitate nu a fost soluționată în procesul

pendinte (cel ce face obiectul prezentului litigiu), prin urmare instanța de

judecată se raportează la soluționarea cauzei în raport de Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010, numai de la data la care aceasta decizie produce efecte

asupra textului de lege declarat ca neconstituțional și care constituie temei

al cererii reclamantului.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele la data de 3 ianuarie 2011 (la

45 de zile de la data publicării deciziei CC care s-a produs la 15 noiembrie

2010 în M. Of. 761).

Prin urmare la data

formulării acțiunii de către reclamanta și la data soluționării cauzei în prima

instanța, temeiul de drept al cererii - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 își producea efectele.

În acest sens

recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost acordată o speranță legitimă în

condițiile art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenție.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele care succed.

Critica

recurentei-reclamante constând în faptul că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei cu raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului este nefondată.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Nici celelalte

critici ale recurentei-reclamante nu sunt fondate.

Cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind

dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu poate fi primită

nici susținerea recurentei-reclamante conform căreia raportul juridic pe care

l-a dedus judecății vizează acordarea daunelor morale întemeiată pe răspunderea

delictuală a Statului Român prin organele sale pentru prejudicial moral suferit

de autorul său.

În condițiile în care

aceasta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din perspectiva

altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, potrivit art. 316

coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza

cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea

hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și de temeiurile de drept

fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară

în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de

chemare în judecată.

Înalta Curte, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

S.D. împotriva Deciziei nr. 44 A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA